A doua venire a Domnului Hristos

Adventiştii de ziua a şaptea cred...

Că a doua venire a Domnului Hristos este binecuvîntata nădejde a bisericii, marele apogeu al Evangheliei. Venirea Mîntuitorului va fi literală, personală, vizibilă şi mondială. Cînd El va reveni, morţii neprihăniţi vor fi înviaţi şi împreună cu neprihăniţii cei vii vor fi glorificaţi şi luaţi la cer, dar cei nelegiuiţi vor muri. Împlinirea aproape completă a majorităţii profeţiilor, împreună cu condiţiile existente în prezent în lume, arată faptul că venirea Domnului Hristos este iminentă. Timpul acestui eveniment n-a fost descoperit, de aceea sîntem îndemnaţi să fim gata în orice vreme.

A doua venire a Domnului Hristos

„Mămico", se destăinui micuţul la culcare, „mă simt aşa de singur fără prietenul meu, Isus. Cînd va veni El ?"

Acest copil nu avea de unde să ştie că dorinţa inimioarei sale a fost dorul oamenilor de-a lungul secolelor. Cuvintele finale ale Bibliei dau făgăduinţa unei reveniri apropiate: „Da, Eu vin curînd". Şi Ioan descoperitorul, ucenicul credincios al lui Isus, adaugă: „Amin! Vino, Doamne Isuse!" (Apoc. 22, 20). 

Să vezi pe Isus! Să te uneşti pentru totdeauna cu El, care ne iubeşte mai mult decît ne putem imagina! Să ajungi la sfîrşitul tuturor suferinţelor omeneşti! Să te bucuri de veşnicie cu cei iubiţi înviaţi, care acum sînt la odihnă! Nu este de mirare că de la înălţarea Domnului Hristos, prietenii Săi au privit spre ziua aceea.

Într-o zi El va veni, deşi chiar şi pentru sfinţi venirea Lui va fi o surpriză copleşitoare - căci toţi aţipesc şi dorm în lunga lor aşteptare (Mat. 25, 5). La „miezul nopţii", în cel mai întunecat ceas al istoriei pămîntului, Dumnezeu Îşi va manifesta puterea de a elibera pe poporul Său. Scriptura descrie astfel acest eveniment: „Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: ’S-a isprăvit!’ Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete, şi s-a făcut un mare cutremur de pămînt, aşa de tare cum, de cînd este omul pe pămînt, n-a fost un cutremur aşa de mare" (Apoc. 16, 17-18). Munţii se clatină, stînci sînt aruncate pretutindeni şi întreg pămîntul se clatină asemenea valurilor oceanului. Suprafaţa lui crapă şi „cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Toate ostroavele au fugit, şi munţii nu s-au mai găsit" (vers. 19-20). „Cerul s-a strîns ca o carte de piele, pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor" (Apoc. 6, 14).

În ciuda haosului ce coboară asupra lumii fizice, poporul lui Dumnezeu prinde curaj văzînd „semnul Fiului omului" (Mat. 24, 30). În timp ce El coboară, venind pe norii cerului, fiecare ochi vede pe Prinţul vieţii. De data aceasta, El vine nu ca un om al durerilor, ci ca un biruitor şi un cuceritor să-Şi ia ceea ce este al Lui. În locul coroanei de spini, El poartă o coroană de slavă, iar „pe haină şi pe coapsă are scris numele acesta ’Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor’" (Apoc. 19, 12. 16).

La venirea Sa, o mare disperare pune stăpînire pe aceia care au refuzat să-L recunoască pe Isus ca Domn şi Mîntuitor şi au respins, în viaţa lor, cerinţele Legii Sale. Nimic nu face pe cei ce au respins harul Său aşa de conştienţi de vinovăţia lor ca acea voce care a chemat atît de stăruitor: „Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?" (Ezech. 33, 11). „Împăraţii pămîntului, domnitorii, căpitanii oştirilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stîncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stîncilor: ’Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mînia Mielului: căci a venit ziua cea mare a mîniei Lui, şi cine poate sta în picioare?’" (Apoc. 6, 15-17).

Dar bucuria acelora care L-au aşteptat atît de mult lasă în umbră disperarea celor nelegiuiţi. Venirea Răscumpărătorului constituie apogeul glorios al istoriei poporului lui Dumnezeu; el este momentul eliberării lor. Cu emoţionantă adorare, ei izbucnesc: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mîntui. Acesta este Domnul în care ne încredeam, acum să ne veselim şi să ne bucurăm de mîntuirea Lui!" (Is. 25, 9).

Pe măsură ce Isus Se apropie, El cheamă pe sfinţii adormiţi din morminte şi trimite pe îngerii Săi .”să adune pe aleşii Lui din cele patru vînturi, de la o margine a cerurilor pînă la cealaltă" (Mat. 24, 31). De jur împrejurul lumii, neprihăniţii cei morţi aud vocea Sa şi ies din mormintele lor. Ce moment plin de bucurie!

Apoi, neprihăniţii cei vii sînt schimbaţi „într-o clipă, într-o clipeală din ochi" (1 Cor. 15, 52). Glorificaţi şi dînduli-se nemurirea, împreună cu sfinţii înviaţi, ei sînt ridicaţi pentru a întîlni pe Domnul lor în văzduh şi pentru a rămîne pentru totdeauna cu El (1 Tes. 4, 16-17).

Certitudinea revenirii lui Hristos

Apostolii şi primii creştini au considerat revenirea Domnului Hristos ca fiind „fericita nădejde" (Tit 2, 13; cf. Evr. 9, 28). Ei aşteptau ca toate profeţiile şi făgăduinţele Sfintelor Scripturi să se împlinească la a doua venire (vezi 2 Petru 3, 13; cf. Is. 65, 17), căci ea este ţinta peregrinării creştine. Toţi aceia care Îl iubesc pe Hristos privesc cu nerăbdare înainte, spre ziua cînd vor putea să se împărtăşească faţă către faţă de comuniunea cu El - ca şi cu Tatăl, cu Duhul Sfînt şi cu îngerii.

Mărturia Scripturii. Certitudinea celei de a doua veniri este întemeiată pe exactitatea vrednică de încredere a Scripturii. Chiar înainte de moartea Sa, Domnul Isus a spus ucenicilor Săi că El se va întoarce la Tatăl Său, ca să le pregătească locul. Dar El le-a făgăduit: „Mă voi întoarce" (Ioan 14, 3).

După cum prima venire a Domnului Hristos a fost profetizată, tot astfel este profetizată şi a doua venire a Sa în întreaga Scriptură. Chiar înainte de potop, Dumnezeu a spus lui Enoh că venirea în slavă a Domnului Hristos va pune capăt păcatului. El a profetizat: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi" (Iuda 14. 15).

Cu o mie de ani înainte de Hristos, psalmistul vorbea despre venirea Domnului, ca să strîngă pe poporul Său, spunînd: „Dumnezeul nostru. vine şi nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor şi împrejurul Lui o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus, şi spre pămînt, ca să judece pe poporul Său: ’Strîngeţi-Mi pe credincioşii Mei, care au făcut legămînt cu Mine prin jertfă’. (Ps. 50, 3-5).

Ucenicii Domnului Hristos s-au bucurat de făgăduinţa revenirii Sale. În mijlocul tuturor dificultăţilor pe care le-au întîmpinat, încrederea pe care această făgăduinţă le-a adus-o a făcut ca niciodată să nu înceteze să renască curajul şi tăria lor. Învăţătorul lor Se va întoarce ca să-i ia cu El în casa Tatălui Său.

Garanţia oferită de prima venire. A doua venire este strîns legată de prima venire a Domnului Hristos. Dacă Domnul Hristos n-ar fi venit prima dată şi n-ar fi cîştigat o biruinţă decisivă asupra păcatului şi asupra lui Satana (Col. 2, 15), atunci n-am avea nici un motiv să credem că El va veni în cele din urmă să pună capăt stăpînirii acestei lumi de către Satana şi s-o readucă la desăvîrşirea ei de la început. Dar, deoarece noi avem dovada că El „S-a arătat.ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa", avem şi motiv să credem că El „Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mîntuirea celor ce-L caută" (Evr. 9, 26. 28).

Lucrarea Domnului Hristos în cer. Descoperirea lui Isus Hristos, dată lui Ioan, arată clar faptul că Sanctuarul ceresc este centrul planului de mîntuire (Apoc. 1, 12. 13; 3, 12; 4, 1- 5; 5, 8; 7, 15; 8, 3; 11, 1. 19; 14, 15. 17; 15, 5. 6. 8; 16, 1. 17). Profeţiile care arătau că El a început lucrarea Sa finală în favoarea păcătoşilor au adăugat un plus la certitudinea că în curînd El va veni ca să ia acasă pe poporul Său (Vezi cap. 23 al acestei cărţi). Încrederea că Hristos este angajat în mod activ ca să ducă la finalizare răscumpărarea realizată deja la cruce a adus o mare încurajare creştinilor care aşteaptă revenirea Sa.

Modul revenirii lui Hristos

Cînd Domnul Hristos a vorbit despre semnele ce vor arăta că revenirea Sa este aproape, El Şi-a arătat şi preocuparea ca poporul Său să nu fie înşelat de false pretenţii. El a avertizat că, mai înainte de a doua venire, „se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, pînă acolo încît să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi". El a spus: „Dacă cineva va spune: ’Iată, Hristosul este aici, sau acolo’, să nu-l credeţi" (Mat. 24, 24. 23). Cel prevenit de o primejdie este pregătit să se apere. Pentru a face în stare pe credincioşi să facă deosebire între un eveniment adevărat, real, şi o venire falsă, mai multe pasaje biblice prezintă detalii ale modului în care va reveni Hristos.

O revenire literală şi personală. Cînd Domnul Isus S-a înălţat într-un nor, doi îngeri s-au adresat ucenicilor, care încă mai priveau uimiţi după ce Domnul lor S-a înălţat de la ei: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergînd la cer" (Fapte 1, 11).

Cu alte cuvinte, ei le-au spus că acelaşi Domn, care tocmai îi părăsise - o Fiinţă personală în carne şi oase - şi nu un duh, o fiinţă în spirit (Luca 24, 36-43) va reveni pe pămînt. Iar a doua Sa venire va fi tot aşa de literală şi personală cum a fost şi plecarea Sa.

O reîntoarcere vizibilă. Venirea Domnului Hristos nu va fi o experienţă lăuntrică, invizibilă, ci o întîlnire reală, cu o Persoană vizibilă. Ca să nu lase loc de îndoială cu privire la vizibila Sa revenire, Isus a avertizat pe ucenicii Săi împotriva faptului de a fi înşelaţi de o revenire secretă, comparînd revenirea Lui cu strălucirea fulgerului (Mat. 24, 27).

Scriptura declară în mod clar că cei neprihăniţi şi cei răi vor fi, în acelaşi timp, martori ai venirii Sale. Ioan a scris: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns" (Apoc. 1, 7), iar Hristos descrie răspunsul celor nelegiuiţi: „Toate naţiunile pămîntului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă mare" (Mat. 24, 30).

O revenire auzibilă. Tabloului cunoaşterii universale a revenirii Domnului Hristos, se întregeşte cu declaraţia biblică că venirea Lui va fi făcută cunoscut atît prin sunet, cît şi prin vedere: „Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trîmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer" (1 Tes. 4, 16). „Trîmbiţa răsunătoare" (Mat. 24, 31) va însoţi strîngerea poporului Său. În aceasta nu este nici un secret.

O reîntoarcere glorioasă. Cînd Hristos Se reîntoarce, El vine ca un cuceritor, cu putere şi cu „slava Tatălui Său, cu îngerii Săi" (Mat. 16, 27). Ioan descoperitorul înfăţişează slava revenirii lui Hristos în modul cel mai dramatic. El înfăţişează pe Domnul Hristos călărind pe un cal alb şi conducînd oştirile nenumărate ale cerului. Splendoarea supranaturală a lui Hristos glorificat este vizibilă (Apoc. 19, 11-16).

O revenire fără veste, neaşteptată. Creştinii credincioşi, care aşteaptă şi tînjesc după revenirea lui Hristos, vor fi conştienţi atunci cînd aceasta se apropie (1 Tes. 5, 4-6). Dar pentru locuitorii lumii, în general, Pavel scria : „Ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Cînd vor zice ’Pace şi linişte!’, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare" (1 Tes. 5, 2, 3; cf. Mat. 24, 43).

Unii au tras concluzia că compararea revenirii Domnului cu aceea a unui hoţ arată faptul că El va veni în secret, în mod invizibil şi tainic. Totuşi, o astfel de concepţie contrazice tabloul biblic al revenirii Domnului Hristos în slavă şi glorie, astfel încît toţi să-L vadă (Apoc. 1, 7). Ideea lui Pavel nu este aceea că Domnul Hristos va veni în secret, ci aceea că, pentru o minte lumească, revenirea Sa este tot atît de neaşteptată ca şi aceea a unui hoţ.

Domnul Hristos exprimă acelaşi punct de vedere, comparînd venirea Sa cu distrugerea neaşteptată a lumii antedeluviene prin potop. „În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, cînd mîncau şi beau, se însurau şi se măritau, pînă în ziua cînd a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic, pînă cînd a venit potopul şi ia luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului" (Mat. 24, 38-39). Deşi Noe a predicat mulţi ani despre un potop ce avea să vină, potopul a luat prin surprindere pe aproape toţi oamenii. Printre cei în viaţă atunci, au existat două clase de oameni: o clasă a crezut în cuvîntul lui Noe, a intrat în corabie şi a fost astfel salvată, şi alta a ales să stea în afara corăbiei, şi „potopul i-a luat pe toţi" (Mat. 24, 39).

Un eveniment cataclismic. Asemenea comparaţiei cu potopul, chipul metalic din visul lui Nebucadneţar înfăţişează modul cataclismic în care Domnul Hristos va stabili Împărăţia slavei Sale (vezi cap. 4 al acestei cărţi). Nebucadneţar a văzut un chip mare, al cărui cap „era de aur curat; pieptul şi braţele îi erau de argint; pîntecele şi coapsele îi erau de aramă; fluierele picioarelor de fier; picioarele, parte de fier şi parte de lut. Tu te uitai la el, şi s-a dezlipit o piatră, fără ajutorul vreunei mîini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului, şi le-a făcut bucăţi. Atunci fierul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărîmat împreună, şi sau făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vîntul şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra, care sfărîmase chipul s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pămîntul" (Dan. 2, 32-35).

Prin acest vis, Dumnezeu a făcut lui Nebucadneţar o expunere succintă a istoriei omenirii. Între vremea sa şi stabilirea Împărăţiei veşnice a Domnului Hristos (piatra), patru principale împărăţii sau imperii şi apoi un conglomerat de naţiuni slabe şi puternice vor ocupa, în mod consecutiv, scena lumii.

Chiar din zilele Domnului Hristos, comentatorii au identificat imperiile ca fiind: Babilon (605-539 î. e. n. ), Medo-Persia (539-331 î. e. n. ), Grecia (331-168 î. e. n. ) şi Roma (168 î. e. n. - 476 e. n. ). 1 Aşa cum s-a profetizat, nici un alt imperiu n-a urmat Imperiului Roman. În timpul secolelor patru şi cinci ale erei noastre, acesta s-a sfărîmat într-un număr de regate mici, ce au devenit mai tîrziu naţiunile Europei. De-a lungul veacurilor, conducători puternici - Carol cel Mare, Carol al V-lea, Napoleon, Kaizerul Wilhelm şi Hitler - au încercat să stabilească un alt imperiu. Dar fiecare dintre ei a eşuat, exact aşa cum a spus profeţia: „Dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul" (Dan. 2, 43).

În final, visul se concentrează asupra unui apogeu dramatic: aşezarea Împărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu. Piatra ce s-a dezlipit fără ajutorul vreunei mîini reprezintă Împărăţia slavei Domnului Hristos (Dan. 7, 14; Apoc. 11, 15), care va fi stabilită la a doua venire, fără vreun efort omenesc.

Împărăţia lui Hristos nu va exista în acelaşi timp cu vreun alt imperiu omenesc. Cînd El era pe pămînt, în perioada dominaţiei Imperiului Roman, împărăţia pietrei ce va sfărîma toate naţiunile nu venise încă. Numai după faza picioarelor de lut şi de fier, perioada naţiunilor împărţite, ea va veni. Ea urmează a fi stabilită la a doua venire, cînd Domnul Hristos va despărţi pe cei neprihăniţi de cei nelegiuiţi (Mat. 25, 31-34).

Cînd El va veni, această piatră sau împărăţie „va izbi picioarele de fier şi de lut, va sfărîma şi va nimici toate acele împărăţii" şi „nici urmă nu s-a mai găsit din ele" (Dan. 2, 34. 44. 35). În adevăr, a doua venire este un eveniment ce va zgudui lumea.

A doua venire şi neamul omenesc

A doua venire a Domnului Hristos va afecta ambele mari grupări ale omenirii: cei care L-au primit pe El şi mîntuirea pe care El o aduce; şi cei care I-au întors spatele.

Strîngerea celor aleşi. Un important aspect al stabilirii Împărăţiei celei veşnice a Domnului Hristos este strîngerea tuturor celor mîntuiţi (Mat. 24, 31; 25, 32-34; Marcu 13, 27) în căminul ceresc pe care l-a pregătit Domnul Hristos (Ioan 14, 3).

Cînd un şef al statului vizitează o altă ţară, numai puţine persoane pot face parte din grupul celor care-l primesc. Dar, cînd Hristos vine, fiecare credincios care a trăit cîndva, indiferent de vîrstă, sex, educaţie, poziţie socială sau rasă, va participa la marea sărbătoare a revenirii lui Hristos. Două evenimente fac posibilă această universală adunare: învierea drepţilor adormiţi şi înălţarea sfinţilor care sînt în viaţă.

1. Învierea celor morţi în Hristos. La sunetul trîmbiţei anunţînd revenirea lui Hristos, neprihăniţii cei morţi vor fi înviaţi în neputrezire şi nemurire (1 Cor. 15, 52. 53). În acel moment, „întîi vor învia cei morţi în Hristos" (1 Tes. 4, 16). Cu alte cuvinte, ei sînt înviaţi mai înainte ca sfinţii cei vii să fie luaţi la cer ca să fie cu Domnul.

Cei înviaţi se unesc cu aceia care au fost foarte îndureraţi la dispariţia lor. Acum ei jubilează, exclamînd: „Unde îţi este boldul, moarte? Unde îţi este biruinţa, moarte?" (1 Cor. 15, 55).

Nu corpurile acelea bolnave, bătrîne şi mutilate, care au coborît în mormînt vor ieşi afară, la înviere, ci corpuri noi, nemuritoare, desăvîrşite, care nu mai sînt deloc marcate de păcatul ce a cauzat descompunerea lor. Sfinţii înviaţi, trăiesc experienţa desăvîrşirii lucrării de refacere, reflectînd imaginea desăvîrşită a lui Dumnezeu în minte, suflet şi corp (1 Cor. 15, 42-54).

2. Luarea la cer a sfinţilor care sînt în viaţă. Cînd neprihăniţii cei morţi sînt înviaţi, neprihăniţii care sînt în viaţă pe pămînt la a doua venire, vor fi schimbaţi.  „Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire" (1 Cor. 15, 53).

La revenirea Domnului Hristos, nici un grup de credincioşi nu este favorizat faţă de alţi credincioşi. Pavel spune că cei vii, credincioşii transformaţi, „vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întîmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul" (1 Tes. 4, 17; cf. Evr. 11, 39-40). Astfel că toţi credincioşii vor fi prezenţi la marea întîlnire adventă, atît sfinţii înviaţi din toate veacurile, precum şi aceia care sînt vii la revenirea Domnului Hristos.

Moartea celor necredincioşi. Pentru cei mîntuiţi, a doua venire este un timp de bucurie şi exaltare, dar pentru cei pierduţi este un timp de groază nimicitoare. Ei s-au opus atît de mult iubirii lui Hristos şi invitaţiilor Sale la mîntuire încît au fost prinşi în laţul amăgirilor înşelătoare (vezi 2 Tes. 2, 9-12; Rom. 1, 28-32). Cînd văd pe Acela pe care L-au respins, venind ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, ei ştiu că ceasul pieirii lor a bătut. Copleşiţi de groază şi disperare, ei fac apel la creaţiunea neînsufleţită ca să-i acopere (Apoc. 6, 16. 17).

În acest timp Dumnezeu va distruge Babilonul, uniunea tuturor religiilor apostate. „Şi va fi arsă de tot în foc" (Apoc. 18, 8). Pe cel ce este conducătorul acestei confederaţii - taina nelegiuirii, cel nelegiuit - „Domnul îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale" (2 Tes. 2, 8). Puterile răspunzătoare pentru impunerea semnului fiarei (vezi capitolul 12 al acestei cărţi) vor fi „aruncate în iazul de foc, care arde cu pucioasă". Iar restul celor răi vor fi „ucişi cu sabia care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal" - Isus Hristos, Domnul (Apoc. 19, 20-21).

Semnele revenirii pe curînd a Domnului Hristos

Scripturile nu numai că ne descoperă modul şi scopul revenirii Domnului Hristos, ci ele descriu şi semnele ce vorbesc despre iminenţa acestui eveniment culminant. Primele semne, anunţînd a doua venire, au avut loc cu mai bine de 1700 de ani după înălţarea Domnului Hristos, iar altele le-au urmat, contribuind astfel la punerea în evidenţă a faptului că venirea Sa este foarte aproape.

Semne în lumea naturală. Domnul Hristos a profetizat că vor fi „semne în soare, în lună şi în stele (Luca 21, 25), arătînd că „soarele se va întuneca, luna nuşi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile care sînt în ceruri vor fi clătinate. Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu mare putere şi slavă" (Marcu 13, 24-26). Pe lîngă acestea, Ioan a văzut că un mare cutremur va preceda semnele ce vor avea loc pe cer (Apoc. 6, 12). Toate aceste semne vor marca sfîrşitul celor 1260 de ani de persecuţie.

1. Mărturia pămîntului. În împlinirea acestei profeţii, „cel mai mare cutremur cunoscut" 2 a avut loc la 1 noiembrie 1755. Cunoscut sub numele de cutremurul de la Lisabona, efectele lui au fost simţite în Europa, Africa şi America, acoperind o suprafaţă de peste şase milioane kilometri pătraţi. Distrugerile produse de el şi-au avut centrul în Lisabona, Portugalia, unde numai în cîteva minute el a făcut una cu pămîntul clădiri publice şi locuinţe, producînd zeci de mii de morţi. 3

În timp ce efectele fizice au fost mari, impactul lui asupra gîndirii timpului a fost la fel de mare. Multe fiinţe omeneşti l-au recunoscut atunci ca un semn profetic al sfîrşitului, 4 începînd să acorde o serioasă consideraţie judecăţii lui Dumnezeu şi zilelor din urmă. Cutremurul de la Lisabona a dat un impuls studierii profeţiei.

2. Mărturia soarelui şi a lunii. Douăzeci şi cinci de ani mai tîrziu, a avut loc următorul semn menţionat în profeţie - întunecarea soarelui şi a lunii. Domnul Hristos a scos în evidenţă timpul împlinirii acestui semn, notînd că el avea să urmeze după necazul cel mare - cei 1260 de ani ai persecuţiei papale despre care se vorbeşte în altă parte a Scripturii (Mat. 24, 29). Dar Hristos a spus că necazul ce avea să preceadă aceste semne va fi scurtat (Mat. 24, 21. 22). Datorită influenţei Reformaţiunii şi a mişcărilor ce s-au dezvoltat din ea, persecuţia papală a fost, în adevăr, scurtată, astfel încît pe la mijlocul secolului al optsprezecelea ea încetase aproape cu totul.

În împlinirea acestei profeţii, pe 19 mai 1780, o extraordinară întunecime a coborît asupra părţii nord-estice a continentului american. 5 

Reamintindu-şi acest eveniment, Timothy Dwight, preşedintele Universităţii Yale, spunea: „Ziua de 19 mai 1780 a fost o zi remarcabilă. Lumînările au fost aprinse în multe case; păsărelele au tăcut şi s-au făcut nevăzute, iar păsările de curte s-au retras la culcare. Un gînd, o părere generală predomina, şi anume că ziua judecăţii a sosit. " 6

Samuel Williams de la Harvard arăta că întunecimea „a început odată cu norii venind din sud-vest, între orele 10 şi 11 dimineaţa şi a continuat pînă la miezul nopţii următoare, în diferite localităţi, variind în intensitate şi durată. În unele locuri, oamenii nu puteau vedea să citească în aer liber ceva tipărit". 7 După părerea lui Samuel Tenny, „întunecimea serii care a urmat a fost, probabil, la fel de densă, cum nu s-a mai văzut de cînd cuvîntul Celui atotputernic a dat naştere luminii. Dacă orice corp luminos din Univers ar fi fost înveşmîntat într-o umbră impene- trabilă sau aruncat în nefiinţă, întunericul n-ar fi putut fi mai desăvîrşit. " 8

La orele 9, în seara aceea, a apărut o lună plină, dar întunericul a persistat pînă după miezul nopţii. Cînd luna a devenit vizibilă, ea avea culoarea sîngelui. 

Ioan descoperitorul a profetizat despre evenimentele extraordinare ale acelei zile. După cutremur, scria el, „soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sîngele" (Apoc. 6, 12).

3. Mărturia stelelor. Atît Domnul Hristos, cît şi Ioan au vorbit şi despre căderea stelelor, care va arăta că venirea Domnului Hristos este aproape (Apoc. 6, 13; cf. Mat. 24, 29). Marea ploaie meteoritică din 13 noiembrie 1833 - cea mai întinsă desfăşurare de stele căzătoare înregistrată cîndva - a împlinit această profeţie. S-a estimat atunci că un singur observator putea vedea aproximativ 60.000 de meteoriţi pe oră. 9 Ea a putut fi văzută din Canada în Mexic şi din mijlocul Atlanticului pînă în Pacific, 10 mulţi creştini recunoscînd în ea împlinirea profeţiei biblice. 11

Un martor ocular spunea că „abia dacă mai era un spaţiu pe firmament care să nu fie plin în fiecare moment cu aceste stele căzătoare, iar pe cer nu puteai vedea, în general, vreo deosebire; uneori însă, ele cădeau în grupuri, aducîndu-ţi aminte de smochin, ce atunci cînd este scuturat de vînt, îşi leapădă smochinele timpurii. " 12

Domnul Hristos a dat aceste semne pentru a alerta pe creştini cu privire la apropiata Sa revenire, astfel încît ei să se poată bucura în aşteptarea lor şi să fie pe deplin pregătiţi pentru ea. „Cînd vor începe să se întîmple aceste lucruri", a spus El, „să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie". Şi El a adăugat: „Vedeţi smochinul şi toţi copacii. Cînd înfrunzesc, şi-i vedeţi, voi singuri cunoaşteţi că de acum vara este aproape. Tot aşa, cînd veţi vedea întîmplîndu-se aceste lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape" (Luca 21, 28-31).

Această mărturie unică a pămîntului, soarelui, lunii şi stelelor, care a avut loc într-o succesiune precisă şi la timpul profetizat de Domnul Hristos, a îndreptat atenţia multora către profeţiile referitoare la a doua venire.

Semne în lumea religioasă. Scriptura a profetizat că un număr important de semne în lumea religioasă va marca timpul ce precede revenirea Domnului Hristos.

1. O mare redeşteptare religioasă. Cartea Apocalipsei descoperă faptul că o mare mişcare religioasă mondială se va ridica înainte de a doua venire. În viziunea lui Ioan, un înger vestind revenirea Domnului Hristos simbolizează această mişcare. „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie vecinică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pămîntului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: ’Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pămîntul, marea şi izvoarele apelor’. (Apoc. 14, 6. 7).

Mesajul în sine arată cînd trebuia să fie proclamat. Evanghelia veşnică a fost propovăduită în toate veacurile. Dar această solie, subliniind noţiunea de judecată din Evanghelie, nu putea fi proclamată decît în timpul sfîrşitului, pentru că numai ea avertizează că „ceasul judecăţii a sosit".

Cartea lui Daniel ne informează că în timpul sfîrşitului profeţiile ei vor fi desigilate (Dan. 12, 4). Atunci oamenii vor înţelege tainele ei. Desigilarea a avut loc cînd perioada de 1260 de ani a dominaţiei papale a ajuns la sfîrşitul ei, odată cu captivitatea papei în anul 1798. Relaţia dintre exilul papei şi semnele din lumea naturală a determinat pe mulţi creştini să studieze profeţiile în legătură cu evenimentele ce duc la a doua venire, avînd ca rezultat o nouă şi profundă înţelegere a acestor profeţii.

Această concentrare asupra celei de a doua veniri a dus şi la o reînviorare mondială a nădejdii advente. După cum Reformaţiunea a apărut în mod independent în diferite ţări în lumea creştină, tot aşa a fost şi cu mişcarea adventă. Natura mondială a acestei mişcări constituie unul dintre cele mai clare semne că revenirea Domnului Hristos se apropie. După cum Ioan Botezătorul a pregătit calea pentru prima venire a Domnului Hristos, tot astfel, mişcarea adventă pregăteşte calea pentru a doua Sa venire, vestind solia din Apocalipsa 14, 6-12, chemarea finală a lui Dumnezeu de a fi gata pentru glorioasa revenire a Mîntuitorului. 13

2. Predicarea Evangheliei. Dumnezeu „a rînduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate" (Fapte 17, 31). Avertizîndu-ne cu privire la această zi, Domnul Hristos n-a spus că ea va veni atunci cînd toată lumea va fi convertită, ci că „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfîrşitul" (Mat. 24, 14). De aceea, Petru încurajează pe credincioşi să aştepte şi să grăbească „venirea zilei Domnului" (2 Petru 3, 12).

Statisticile cu privire la traducerea şi distribuirea Bibliei din veacul acesta arată creşterea mărturiei pe care o dă Biblia. În 1900, Biblia era accesibilă în 537 de limbi. În anul 1980, ea era tradusă, integral sau în parte, în 1811 limbi, reprezentînd aproape 96% din populaţia lumii. De asemenea, distribuirea anuală a Bibliei s-a ridicat de la 5, 4 milioane Biblii în 1900, la 36, 8 milioane Biblii şi aproape o jumătate de miliard de părţi din Biblie în 1980. 14

Pe lîngă aceasta, creştinii au acum la dispoziţia lor o varietate fără precedent de resurse, pe care să le folosească în misiunea lor: agenţii de binefacere, instituţii educaţionale şi medicale, lucrători locali şi străini, transmisiuni radio şi televiziune şi impresionante mijloace financiare. Astăzi, puternice staţii de radio pe unde scurte pot transmite Evanghelia practic în fiecare ţară din lume. Folosite sub călăuzirea Duhului Sfînt, aceste resurse fără de egal fac să fie realistă ţinta evanghelizării lumii în zilele noastre.

Adventiştii de ziua a şaptea, cu un număr de membri ce reprezintă 700 de limbi şi 1000 de dialecte, vestesc Evanghelia în 190 de ţări. Aproape 90% din aceşti membri trăiesc în afara Americii de Nord. Convinşi că lucrarea medicală şi educaţională joacă un rol esenţial în îndeplinirea însărcinării evanghelice, noi conducem aproape 600 de spitale, cămine de bătrîni, clinici şi dispensare, 19 vapoare medicale, 27 fabrici de alimente sănătoase, 86 colegii şi universităţi, 834 şcoli secundare, 4. 166 şcoli elementare, 125 şcoli biblice prin corespondenţă şi 33 institute lingvistice. Cele 51 case de editură ale noastre produc literatură în 190 de limbi, iar staţiile noastre de radio emit pentru aproximativ 75% din populaţia globului. Duhul Sfînt a binecuvîntat din abundenţă eforturile noastre.

3. Declinul religiei. Proclamarea larg răspîndită a Evangheliei nu înseamnă, în mod necesar, o creştere masivă a adevăratului creştinism. Din contră, Scripturile profetizează un declin al adevăratei spiritualităţi către sfîrşitul timpului. Pavel spune că „în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste frăţească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrînaţi, neîmblînziţi, neiubitori de bine, vînzători, obraznici, îngîmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decît iubitori de Dumnezeu, avînd doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia" (2 Tim. 3, 1-5).

Tot astfel şi astăzi, iubirea de sine, lucrurile materiale şi lumea au subminat în multe inimi spiritul lui Hristos. Oamenii nu mai îngăduie principiilor lui Dumnezeu şi legilor Sale să direcţioneze viaţa lor; fărădelegea predomină. „Şi din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci" (Matei 24, 12).

4. O renaştere a papalităţii. Conform profeţiei biblice, la sfîrşitul celor 1260 de ani, papalitatea va primi „o rană de moarte", dar nu va muri. Scriptura descoperă faptul că această rană de moarte va fi vindecată. Papalitatea va trăi experienţa unei mari reînnoiri a influenţei şi respectului ei, „şi tot pămîntul se mira după fiară" (Apoc. 13, 3). Astăzi, mulţi văd deja în papa un conducător moral al lumii. Într-o mare măsură, influenţa crescîndă a papalităţii s-a afirmat atunci cînd creştinii au înlocuit autoritatea Bibliei cu tradiţiile şi standardele omeneşti şi cu argumentele ştiinţifice. Astfel, ei au devenit vul- nerabili în faţa „celui nelegiuit", care lucrează prin „tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase" (2 Tes. 2, 9). Satana şi instrumentele sale vor realiza o confederaţie a răului, simbolizată prin treimea nesfîntă a balaurului, fiarei şi profetului mincinos, care va înşela lumea (Apoc. 16, 13. 14; cf. 13, 13. 14). Numai aceia a căror călăuză este Biblia şi care „ţin poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus" (Apoc. 14, 12), numai aceia pot să reziste cu succes înşelăciunii copleşitoare pe care o aduce această confederaţie.

5. Declinul libertăţii religioase. Reînvierea papalităţii va afecta în mod dramatic creştinătatea. Libertatea religioasă obţinută cu un mare preţ, garantată prin separarea bisericii de stat, se va reduce şi, în final, va fi abolită. Cu sprijinul puternic al autorităţilor civile, această putere apostată va încerca să impună tuturor oamenilor modul ei de închinare. Fiecare va trebui să aleagă între a fi credincios lui Dumnezeu şi poruncilor Sale sau a fi loial faţă de fiară şi chipul ei (Apoc. 14, 6-12).

Presiunea de conformare va cuprinde şi constrîngerea economică. „Nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei" (Apoc. 13, 17). În cele din urmă, aceia care refuză să se supună vor sta în faţa pedepsei cu moartea (Apoc. 13, 15). În vremea acestui timp de necaz eschatologic, Dumnezeu va interveni pentru poporul Său şi va elibera pe toţi aceia al căror nume este scris în cartea vieţii (Dan. 12, 1; cf. Apoc. 3, 5; 20, 15).

Creşterea nelegiuirii. Declinul spiritual dinăuntrul creştinismului şi renaşterea omului fărădelegii au dus la o neglijare mereu crescîndă a Legii lui Dumnezeu în biserică şi în viaţa credincioşilor. Mulţi au ajuns să creadă că Domnul Hristos a abolit legea şi astfel creştinii nu mai sînt obligaţi s-o respecte. Această ignorare a Legii lui Dumnezeu a dus la o creştere a fărădelegilor şi comportării imorale.

1. Escaladarea criminalităţii în lume. Lipsa de respect faţă de Legea lui Dumnezeu, curentă în cea mai mare parte a creştinismului, a contribuit la dispreţul societăţii moderne faţă de lege şi ordine. În toată lumea, criminalitatea creşte vertiginos, scăpată de sub control. Un raport al corespondenţilor din mai multe capitale ale lumii arăta: „La fel ca şi în Statele Unite, crima creşte în aproape toate ţările din lume". „De la Londra la Moscova şi Johannesburg, crima devine repede o ameninţare majoră ce schimbă modul în care trăiesc mulţi oameni". 15

2. Revoluţia sexuală. Dispreţul faţă de Legea lui Dumnezeu a sfărîmat, de asemenea, frînele decenţei şi ale purităţii, avînd ca rezultat o creştere a imoralităţii. Astăzi, relaţiile sexuale sînt idolatrizate şi comercializate prin filme, televiziune, video, cîntece, reviste şi reclame. Revoluţia sexuală a rezultat într-o creştere şocantă a ratei divorţului, aberaţii de genul „căsătorii deschise" sau schimbarea partenerului, violenţa sexuală faţă de copii, un îngrozitor număr de avorturi, răspîndirea homosexualităţii şi lesbianismului, o epidemie de boli venerice şi, recent, apariţia SIDA (sindromul imuno-deficitar).

Războaie şi calamităţi. Mai înainte de revenirea Sa, spunea Domnul Isus, „un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii. Pe alocurea, vor fi mari cutremure de pămînt, foamete şi ciumă, vor fi arătări înspăimîntătoare şi semne mari în cer" (Luca 21, 10-11; cf. Marcu 13, 7. 8; Mat. 24, 7). Pe măsură ce sfîrşitul se apropie şi conflictul dintre forţele satanice şi cele divine se intensifică, aceste calamităţi vor creşte şi în ceea ce priveşte frecvenţa şi violenţa lor şi îşi vor găsi o împlinire fără precedent în zilele noastre.

1. Războaie. Deşi războaiele au fost plaga omenirii în tot decursul istoriei, niciodată mai înainte n-au fost aşa globale şi aşa de nimicitoare. Primul şi al doilea război mondial au cauzat mai multe pierderi şi suferinţe decît au cauzat toate războaiele de mai înainte adunate la un loc. 16 

Mulţi văd perspectiva unui alt conflict mondial. Cel de-al doilea război mondial n-a eradicat războiul. De la încetarea lui au fost aproximativ „140 de conflicte purtate cu arme convenţionale, în care au murit circa zece milioane de oameni". 17 Ameninţarea unui război termonuclear total atîrnă asupra omenirii asemenea sabiei lui Damocles.

2. Dezastre naturale. În anii din urmă, dezastrele au crescut în mod vădit. Recentele cataclisme ale pământului şi vremii, venind unele după altele, au făcut pe unii să se întrebe dacă nu cumva natura a ieşit din făgaşul ei şi dacă lumea nu traversează profunde schimbări în ceea ce priveşte clima şi structura ei, care se vor intensifica în viitor. 18

3. Foamete De multe ori a fost foamete în trecut, dar ea n-a avut loc la scara la care are loc în veacul acesta. Niciodată mai înainte lumea n-a avut milioane de oameni suferind fie de foame, fie de malnutriţie. 19 Perspectivele viitorului nu sînt strălucite. Extinderea fără precedent a foametei avertizează în mod clar că revenirea Domnului Hristos este iminentă.

Fii totdeauna gata

Biblia ne asigură, în mod repetat, că Isus va reveni. Dar va reveni El într-un an de acum? În cinci ani? În zece ani? În douăzeci de ani? Nimeni nu ştie în mod sigur. Isus personal declară: „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni; nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl" (Mat. 24, 36).

La sfîrşitul lucrării Sale pămînteşti, Domnul Hristos a spus parabola celor zece fecioare, pentru a ilustra experienţa bisericii din zilele din urmă. Cele două clase de fecioare reprezintă cele două feluri de credincioşi care mărturisesc a aştepta pe Domnul lor. Ei sînt numiţi „fecioare", pentru că mărturisesc a avea o credinţă curată. Candelele lor reprezintă Cuvîntul lui Dumnezeu; uleiul simbolizează Duhul Sfînt.

Privite în mod superficial, aceste două grupe par a fi la fel; ambele au ieşit să întîmpine Mirele, amîndouă au ulei în candelele lor şi comportarea lor nu pare să fie diferită. Toate au auzit solia revenirii pe curînd a lui Hristos şi o aşteaptă. Dar urmează o aparentă întîrziere - credinţa lor trebuie să fie pusă la probă.

Dar, dintr-o dată, la miezul nopţii - în cel mai întunecat ceas al istoriei omenirii - ele aud un strigăt: „Iată mirele, ieşiţi-i în întîmpinare!" (Mat. 25, 6). Acum, deosebirea dintre cele două grupe devine evidentă: unele nu sînt gata să întîmpine Mirele. Aceste fecioare „nechibzuite" nu sînt ipocrite; ele respectă adevărul, Cuvîntul lui Dumnezeu. Dar le lipseşte uleiul - ele n-au fost sigilate de către Duhul Sfînt (Cf. Apoc. 7, 1-3). Ele au fost mulţumite cu o lucrare superficială şi n-au căzut pe Stîncă, Isus Hristos. Ele au o formă de evlavie, dar le lipseşte puterea lui Dumnezeu.

Cînd Mirele vine, numai acelea care sînt gata intră împreună cu El în odaia nunţii şi uşa se închide. În cele din urmă, fecioarele nechibzuite, care s-au dus să-şi cumpere ulei, s-au întors şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!" Dar Mirele le-a răspuns: „Nu vă cunosc" (Mat. 25, 11-12).

Cît de trist este că atunci cînd Domnul Hristos Se întoarce pe acest pămînt, El va trebui să rostească astfel de cuvinte unora pe care El îi iubeşte. El ne-a avertizat: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ’Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci le voi spune curat: ’Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege’. (Mat. 7, 22-23).

1. Froom, Prophetic Faith of Our Fathers (Credinţa profetică a părinţilor noştri), vol. 1, pag. 456, 894; vol. 2, pag. 528, 784; vol. 3, pag. 252, 744; vol. 4, pag. 396, 846.

2. G. I. Eiby, Earthquakes (Cutremure), (New York, N. Y. : Van Nostrand Reinhaldt Co. 1980), pag. 164.

3. Vezi Sir Charles Lyell, Principles of Geology (Principii de geologie), (Philadelphia; James Kay, Jun. and Brother, 1837); vol. 1, pag. 416-419; Lisbon (Lisabona), Enciclopedia Americană, ed. Francis Lieber (Philadelphia, P. A. : Carey and Lea, 1831) pag. 10; W. H. Hobbs, Earthquakes (Cutremure), (New York: D. Appleton and Co, 1907), pag. 143; Thomas Hunter, An Historical Account of Earthquakes Extracted from the Most Authentic Historians (Liverpool: R. Williamson, 1756), pag. 54-90; cf. White, Tragedia Veacurilor, (ed. 1981, pag. 279-281). Primele rapoarte menţionau 100.000 de morţi. Enciclopediile moderne dau numai 60.000.

4. Vezi John Biddolf, A Poem on the Earthquake at Lisbon (Londra: W. Owen, 1755), pag. 9, citat în Source Book, pag. 358; Froom, op. cit. vol. 2, pag. 674-677. Pe 6 februarie 1756, Biserica Anglicană a ţinut o zi de post şi smerenie în memoria acestui cutremur (idem). Vezi, de asemenea, T. D. Kendrick, The Lisbon Earthquake (Cutremurul de la Lisabona), (London: Methuen and Co. Ltd, 1955), pag. 72-164.

5. White, Tragedia Veacurilor, ed. 1981, pag. 281-283.

6. Timothy Dwight, citat în Connecticut Historical Collections, compl. John W. Barber, ed. 2-a (New Haven, CT: Durrie and Peck şi J. W. Barber, 1836), pag. 403; citat în Source Book, pag. 316.

7. Samuel Williams, An Account of a Very Uncommon Darkness in the State of New-England, 19 mai 1780 (Un raport al celei mai neobişnuite întunecimi în statul Noua Anglie, 19 mai 1780), din Memoirs of the American Academy of Arts and Sciences: to the End of the Year 1783 (Memoriile Academiei Americane de Artă şi Ştiinţă: Sfîrşitul anului 1783) (Boston, MA: Adams and Nourse, 1785), vol. 1, pag. 234, 235. Cf. Source Book, pag. 315.

8. Scrisoarea lui Samuel Tenny, Exeter, decembrie 1785, în Collections of the Massachusetts Historical Society for the year 1792), (Colecţiile Societăţii Istorice din Massachusetts, pentru anul 1792) (Boston, MA: Belknap and Hall, 1792), vol. 1, pag. 97.

9. Peter M. Millman, The Falling of the Stars (Căderea stelelor), The Telescope, 7 (Mai-Iunie, 1940, pag. 60). Vezi de asemenea, Froom, op. cit. , vol. 4, pag. 295.

10. Denison Olmsted, Letters on Astronomy, ed. 1840, pag. 348, 349, în Source Book, pag. 410, 411.

11. Froom, op. cit. vol. 4, pag. 297-300; cf. White, Tragedia Veacurilor, ed. 1981, pag. 303, 305.

12. Fenomenul, aşa cum a fost observat în Bowling Green, Missouri, raportat în Salt River Journal, 20 noiembrie 1780, cum este citat în American Journal of Science and Arts, ed. Benjamin Silliman, 25 (1834), pag. 382.

13. Vezi Froom, op. cit. , vol. 4, Damsteegt, Foundations of the Seventh-day Adventist Message and Mission.

14. David B. Barrett, ed. World Christian Encyclopedia. A Comparative Study of Churches and Religions in the Modern World A. D. 1900-2000 (Enciclopedia lumii creştine. Un studiu comparativ al bisericilor şi religiilor în lumea modernă, 1900 - 2000 e. n. ) (Oxford University Press, 1982), pag. 13.

15. Abroad, Too, Fear Grips the Cities, U. S. News and World Report, 23 februarie 1981, pag. 65.

16. David Singer and Melvin Small, The Wages of War: 1816 - 1965. A Statistical Handbook (New York, N. Y: John Wiley and Sons, 1972), pag. 66-67.

17. Margaret Thatcher, citată de Ernest W. Lefever şi Stephen Hung, The Apocalypse Premise (Premiza Apocalipsei) (Washington, D. C. : Ethics and Public Policy Center, 1982), pag. 394.

18. Vezi Paul Recer, Is Mother Nature Going Berserk? (Şi-a ieşit mama natură din făgaş?) U. S. News & World Report, 22 februarie 1982, pag. 66.

19. Un supliment special al publicaţiei Naţiunilor Unite, Development Forum, intitulat Facts on Food, noiembrie 1974, spune că .jumătate din populaţia lumii, 2 miliarde, este prost hrănită", citat de Ronald J. Sider, Rich Christians in an Age of Hunger (Creştini bogaţi într-un veac înfometat) (New York, N. Y: Paulist Press, 1977), pag. 228, n. 4. Cf. p. 16.