Căsătoria şi familia

Adventiştii de ziua a şaptea cred...

Că instituţia căsătoriei a fost întemeiată de Dumnezeu în Eden.Isus, a proclamat-o ca unire pentru toată viaţa dintre un bărbat şi o femeie, într-o părtăşie plină de iubire. Pentru creştin, legămîntul căsătoriei este făcut cu Dumnezeu ca şi cu tovarăşul de viaţă şi trebuie să se realizeze numai între persoane ce împărtăşesc o credinţă comună. Iubirea reciprocă, onoarea, respectul şi responsabilitatea constituie însăşi baza acestei legături, care trebuie să reflecte iubirea, sfinţenia, fidelitatea şi permanenţa relaţiilor dintre Hristos şi biserica Sa. Cu privire la divorţ, Isus a învăţat că persoana care divorţează de tovarăşul de viaţă, cu excepţia cazurilor de adulter şi se recăsătoreşte cu altcineva comite adulter. Deşi relaţiile în unele familii pot să se îndepărteze de ideal, într-o căsătorie în care partenerii care se încred total, unul în celălalt şi în Hristos, ei pot obţine unitatea plină de iubire, prin călăuzirea Duhului şi instruirea bisericii. Dumnezeu binecuvîntează familia şi urmăreşte ca membrii ei să se ajute unul pe altul, spre o deplină maturitate. Părinţii trebuie să-şi crească astfel copiii, încît aceştia să iubească şi să asculte de Dumnezeu. Prin exemplul şi cuvintele lor, ei trebuie să-i înveţe că Domnul Hristos este autorul iubitor al disciplinei, totdeauna binevoitor, care le poartă de grijă şi care doreşte ca ei să devină membri ai corpului Său, familia lui Dumnezeu. Unitatea crescîndă a familiei, constituie unul din semnele distinctive ale ultimei solii a Evangheliei.

Căsătoria şi familia

Căminul este primul loc unde trebuie să se realizeze refacerea chipului lui Dumnezeu în bărbaţi şi femei. În cadrul familiei, tatăl, mama şi copiii pe exprima pe deplin, venind unul în întîmpinarea nevoii celuilalt de împreună simţire, de iubire şi intimitate. Aici se stabileşte identitatea şi se dezvoltă simţămintele valorii personale. Căminul este, de asemenea, locul unde, prin harul lui Dumnezeu, principiile adevăratului creştinism sînt puse în practică, iar valorile lui se transmit de la o generaţie la alta.

Familia poate fi un loc al unei depline fericiri. Ea poate fi, de asemenea, scena unor teribile dureri. Viaţa armonioasă a familiei demonstrează principiile creştinismului trăite în mod real, descoperind caracterul lui Dumnezeu. Din nefericire, manifestarea acestor caracteristici este cu mult prea rară în familiile moderne. În schimb, în multe familii se manifestă gîndurile şi interesele egoiste ale inimii omeneşti - cearta, răzvrătirea, rivalitatea, mînia, necuviinţa şi chiar cruzimea. Şi totuşi, aceste caracteristici n-au făcut parte din planul originar al lui Dumnezeu. Isus a spus: „De la început n-a fost aşa" (Mat. 19, 8).

De la început

Sabatul şi căsătoria sînt două din darurile originale ale lui Dumnezeu, făcute familiei omeneşti. Ele au fost date cu intenţia să aducă bucuria odihnei şi a apartenenţei în orice timp, loc şi cultură. Întemeierea acestor două instituţii a constituit apogeul lucrării lui Dumnezeu de creare a acestui pămînt. Ele au fost capodopera Sa, cele mai bune daruri pe care El le-a dat neamului omenesc la creaţiune. Instituind Sabatul, Dumnezeu a dat fiinţelor omeneşti un timp de odihnă şi de refacere, un timp pentru comuniune cu El. Aducînd la existenţă prima familie, El a instituit unitatea socială de bază pentru neamul omenesc, dînd oamenilor un simţămînt al apartenenţei şi ocazia să se dezvolte ca personalităţi realizate pe deplin în slujba lui Dumnezeu şi a altora.

Bărbat şi femeie după chipul lui Dumnezeu. Genesa 1, 26-27 descrie crearea de către Dumnezeu a fiinţelor omeneşti care aveau să locuiască pe acest pămînt: „Apoi Dumnezeu a zis: ’Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut". Termenul om este folosit aici în sens generic, aşa cum este de mai bine de 500 de ori în alte părţi ale Vechiului Testament. Termenul acesta cuprinde atît pe bărbaţi, cît şi pe femei. Textul arată clar că nu a fost vorba de bărbat făcut după chipul lui Dumnezeu şi femeia după chipul omului. 1 Din contră, amîndoi au fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu.

Aşa după cum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt sînt Dumnezeu, bărbatul şi femeia, împreună, trebuie să constituie „omul". Şi asemenea Dumnezeirii, deşi ei trebuie să fie una, ei nu sînt confundabili în ceea ce priveşte funcţia. Ei sînt egali ca fiinţă şi valoare, dar nu identici ca persoană (conf. Ioan 10, 30; 1 Cor. 11, 3). Constituţia lor fizică este complementară, funcţiile lor sînt destinate cooperării.

Ambele sexe sînt bune (Gen. 1, 31) şi bune sînt şi rolurile lor diferite. Familia şi căminul sînt întemeiate pe realitatea diferenţierii lor sexuale. Dumnezeu ar fi putut propaga viaţa pe pămînt fără a aduce la existenţă pe bărbat şi femeie, aşa cum este demonstrat în reproducerea asexuată a unor forme de viaţă animală. Dar Dumnezeu „a făcut două persoane, în general identice ca formă şi caracteristici, dar fiecare avînd în sine ceva ce lipseşte celuilalt şi complementar pentru celălalt. " 2 O lume făcută în mod exclusiv din membrii unuia dintre sexe n-ar fi fost completă. Adevărata împlinire se poate realiza numai într-o societate ce cuprinde atît bărbaţi, cît şi femei. Discuţia despre egalitate este fără sens, pentru că amîndoi sînt esenţiali.

În timpul primei sale zile, Adam, primul om adus la existenţă şi astfel capul neamului omenesc, 3 a sesizat unicitatea lui; nu era nimeni asemenea lui. „Dar pentru om (Adam) nu s-a găsit nici un ajutor, care să i se potrivească" (Gen. 2, 20). Dumnezeu a fost conştient de lipsa aceasta, căci El a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el" (Gen. 2, 18).

Termenul ebraic neged, tradus aici cu „potrivit", este un substantiv din aceeaşi rădăcină cu o prepoziţie care înseamnă a sta „în faţă", „vis-a-vis", „corespunzînd cu", „în relaţie cu". În acest caz, persoana care avea să stea înaintea lui Adam avea să-l completeze, să-i corespundă ca o pereche a sa. Astfel că Dumnezeu „a trimis un somn adînc peste om" şi, luînd „una din coastele lui" (Gen. 2, 21), a modelat pe tovarăşa sa. 4

Cînd s-a trezit, Adam a recunoscut imediat legătura strînsă şi intimă pe care acest act special de creaţiune a făcut-o posibilă . El a exclamat: „Iată în sfîrşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea. Ea se va numi ’femeie’, pentru că a fost luată din om" (Gen. 2, 23; cf. 1 Cor. 11, 8).

Căsătoria. Din deosebirea dintre bărbat şi femeie, Dumnezeu a produs ordine, unitate. În acea primă vinere, El a oficiat prima căsătorie, legînd pe cei doi, reprezentarea cea mai înaltă a chipului Său, pentru a-i face una. Şi căsătoria a devenit de atunci temelia familiei, temelia însăşi a societăţii.

Sfînta Scriptură descrie căsătoria ca un act decisiv, atît al detaşării, cît şi al ataşării. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa; şi se vor face un singur trup" (Gen. 2, 24).

1. A lăsa. Pentru legătura căsătoriei, este vital a lăsa în urmă vechile relaţii primare. Legătura căsătoriei trebuie să fie mai presus de aceea dintre părinţi şi copii. În acest sens, „lăsarea" de către cineva a legăturilor cu părinţii săi face posibil ca persoana în cauză să se „lipească" de altcineva. Fără acest proces, nu există nici o temelie sigură pentru căsătorie.

2. Se va lipi. Termenul ebraic tradus cu „a se lipi" vine dintr-un cuvînt ce înseamnă „a se ataşa de, a lega, a uni, a împreuna, a prinde". Ca substantiv, el poate fi folosit chiar pentru sudură şi lipire (Is. 41, 7). Ideea de foarte strîns şi puternic a acestei legături ilustrează natura unirii căsătoriei. Orice încercare de a sfărîma această unire va aduce vătămare persoanelor legate atît de strîns împreună. Că această legătură umană este o legătură strînsă, acest lucru este subliniat şi de faptul că acelaşi verb este folosit pentru a arăta legătura dintre Dumnezeu şi poporul Său: „Să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să-I slujeşti, să te alipeşti de El şi pe Numele Lui să juri" (Deut. 10, 20).

3. Legămîntul. În Scripturi, acest angajament, această făgăduinţă prin care cei doi, cuplul căsătorit, sînt legaţi laolaltă sînt prezentate ca „un legămînt", termen folosit pentru cea mai solemnă şi strînsă înţelegere cunoscută în Cuvîntul lui Dumnezeu (Mal. 2, 14; Prov. 2, 16, 17). Legătura dintre soţ şi soţie trebuie să fie modelată după legămîntul cel veşnic al lui Dumnezeu cu poporul Său, biserica (Efes. 5, 21-33). Angajamentul lor reciproc trebuie să preia credincioşia, răbdarea şi trăinicia, ce caracterizează legămîntul lui Dumnezeu (Ps. 89, 34; Plîng. 3, 23). 

Dumnezeu şi familia celor doi, prietenii şi comunitatea sînt martori ai legămîntului pe care ei l-au făcut unul faţă de celălalt. Acest legămînt este ratificat în ceruri. „Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă" (Mat. 19, 6). Cuplul creştin înţelege că, în căsătorie, ei s-au legat să fie credincioşi unul altuia pentru toată viaţa lor. 5

4. Un singur trup. Lăsarea şi legămîntul de alipire rezultă într-o unire ce este un miracol. Aici este o unitate în cel mai deplin sens al cuvîntului - cei doi căsătoriţi merg împreună, stau laolaltă şi sînt părtaşi ai unei profunde intimităţi. La început, această unitate se referă la unirea fizică a căsătoriei. Dar, dincolo de aceasta, ea se referă şi la legătura intimă a minţii şi emoţiilor ce întăreşte această latură fizică a comuniunii.

a. Drum comun. Despre legătura cu poporul Său, Dumnezeu întreabă: „Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiţi?" (Amos 3, 3). Această întrebare se aplică şi acelora care vor deveni un trup. Dumnezeu a instruit pe israeliţi să nu încheie legături de căsătorie cu persoane din naţiunile din jur „căci ar abate de la Mine pe fiii tăi şi ar sluji astfel altor dumnezei" (Deut. 7, 4; conf. Iosua 23, 11-13). Cînd israeliţii au ignorat aceste instrucţiuni, ei s-au confruntat cu consecinţe dezastruoase (Jud. 14-16; 1 Regi 11, 1- 10; Ezra 9, 10).

Pavel repetă acest principiu în termeni mai cuprinzători: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel
necredincios? Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi sîntem templul Dumnezeului celui viu (2 Cor. 6, 14-16; cf. vers. 17-18).

În mod clar, Scriptura înţelege ca cei credincioşi să se căsătorească numai cu credincioşi. Dar acest principiu se extinde chiar dincolo de aceasta. Adevărata unitate cere să fie o înţelegere cu privire la convingeri şi practici. Deosebirile în experienţa religioasă duc la deosebiri în modul de viaţă, fapt ce poate da naştere la tensiuni profunde şi la fisuri în căsătorie. Deci, pentru a realiza unitatea despre care vorbeşte Scriptura, oamenii trebuie să se căsătorească în cadrul propriei lor credinţe. 6

b. Părtăşie. Pentru a deveni un trup, doi oameni trebuie să devină complet credincioşi unul altuia. Cînd cineva se căsătoreşte, el riscă totul şi acceptă tot ceea ce vine odată cu partenerul său. El anunţă că participă la împărţirea răspunderii cu partenerul său, că va sta alături de acesta împotriva tuturor lucrurilor. Căsătoria cere o iubire activă, continuă şi care nu renunţă niciodată. 

„Două persoane împart împreună tot ceea ce au, nu numai corpul lor, nu numai bunurile materiale ce le posedă, ci şi gîndirea şi sentimentele lor, bucuria şi suferinţa lor, speranţele şi temerile lor, succesul şi eşecurile lor. A deveni un trup, înseamnă ca două persoane să devină în mod desăvîrşit una - corp, suflet şi spirit - şi cu toate acestea să rămînă două persoane diferite. " 7

c. Intimitate. A deveni un trup implică şi unire sexuală: „Adam s-a împreunat cu nevastă-sa, Eva; ea a rămas însărcinată" (Gen. 4, 1). În dorul lor de a se uni unul cu celălalt, dor pe care bărbaţii şi femeile l-au simţit din zilele lui Adam şi Eva, fiecare cuplu retrăieşte prima poveste de dragoste. Actul intimităţii sexuale este unirea fizică cea mai completă care se poate concepe; el reprezintă cea mai strînsă apropiere pe care cei doi o pot cunoaşte, atît pe plan emoţional, cît şi pe plan spiritual. Iubirea creştinilor căsătoriţi trebuie să se caracterizeze prin căldură, bucurie şi satisfacţie (Prov. 5, 18, 19).

„Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea şi patul să fie nespurcat" (Evrei 13, 4). „Scriptura ne spune în mod clar că expresia sexuală plină de bucurie a iubirii dintre soţ şi soţie reprezintă planul lui Dumnezeu. Aşa cum subliniază autorul Epistolei către Evrei, ea nu este spurcată, nu este păcătoasă, nu este murdară. Ea ocupă un loc de cinste în căsătorie - sfînta sfintelor, unde soţul şi soţia se întîlnesc în intimitate pentru a celebra iubirea lor unul faţă de celălalt. Este un moment destinat a fi atît sfînt, cît şi plăcut în modul cel mai intens". 8

5. Iubirea biblică. Iubirea în căsătorie înseamnă devotament necondiţionat, plin de afecţiune şi intimitate, manifestat unul faţă de celălalt. Ea încurajează pe amîndoi în creşterea lor după chipul lui Dumnezeu, sub toate aspectele: fizic, emoţional, intelectual şi spiritual. În căsătorie operează diferite tipuri de iubire; ea are momente romantice, pasionante; momente intens sentimentale, momente de afecţiune liniştitoare, momente în care predomină părtăşia prieteniei şi simţămîntul apartenenţei. Dar iubirea „agape" este descrisă în Noul Testament ca fiind iubirea neegoistă care dă totul pentru celălalt; ea reprezintă temelia adevărată şi dăinuitoare a iubirii în căsătorie.

Isus a manifestat cea mai înaltă formă a acestui fel de iubire atunci cînd, acceptînd atît vina, cît şi consecinţele păcatelor noastre, El a mers la cruce. „Fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit pînă la capăt" (Ioan 13, 1 u. p. ). El ne-a iubit în ciuda sfîrşitului la care L-au dus păcatele noastre. Aceasta a fost şi este iubirea necondiţionată „agape" a Domnului Isus Hristos.

Descriind această iubire, Pavel spunea : „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mîndrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mînie, nu se gîndeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată" (1 Cor. 4-8).

Comentînd acest pasaj, EdWheat scria: „Iubirea ’agape’ este legată de sursa puterii veşnice şi ea merge mai departe, acţionînd atunci cînd orice alt fel de iubire dă greş. Ea iubeşte, indiferent ce se întîmplă. Indiferent cît de „de neiubit" este persoana cealaltă, ’agape’ merge înainte. ’Agape’ este necondiţionată ca iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Ea este o atitudine a minţii bazată pe o alegere deliberată a voinţei. " 9

6. Răspundere spirituală individuală. Deşi partenerii în căsătorie au făcut legămînt pentru un angajament unul faţă de celălalt, trebuie ca fiecare, în mod individual, să poarte răspunderea pentru alegerea drumului de viaţă pe care-l urmează. (2 Cor. 5, 10). Luarea unei asemenea responsabilităţi înseamnă că ei nu se vor blama niciodată unul pe celălalt pentru ceea ce ei înşişi au făcut. Ei trebuie să accepte, de asemenea, responsabilitatea pentru propria lor creştere spirituală; nimeni nu poate răspunde pentru sănătatea spirituală a celuilalt. Şi totuşi, pe de altă parte, relaţia fiecăruia cu Dumnezeu poate sluji ca o sursă de tărie şi încurajare pentru celălalt.

Efectele căderii în păcat asupra căsătoriei

Ştirbirea reflectării chipului lui Dumnezeu asupra neamului omenesc, pe care a adus-o păcatul, îşi are efectele ei asupra căsătoriei, tot aşa de sigur ca şi asupra altor compartimente ale experienţei umane. Interesul egoist a pătruns acolo unde, cîndva, domnea iubirea desăvîrşită şi unitatea. Egoismul este motivaţia principală a tuturor acelora care nu sînt conduşi de dragostea lui Hristos. Împotrivirea faţă de toate principiile de supunere şi slujire reciprocă, ca şi de bunătate generoasă, pe care le reprezintă Evanghelia, constituie numitorul comun al tuturor eşecurilor spirituale ale creştinilor.

Prin neascultarea lor, Adam şi Eva au nesocotit scopul pentru care au fost creaţi. Mai înainte să păcătuiască, ei trăiseră într-o deplină deschidere înaintea lui Dumnezeu. După cădere, în loc să vină cu bucurie la El, ei s-au ascuns, plini de teamă, încercînd să acopere adevărul despre ei şi negînd responsabilitatea pentru acţiunile lor. Cuprinşi de un profund simţămînt de vinovăţie, pe care justificările şi pretextele lor nu-l puteau şterge, ei nu mai puteau să dea ochii cu Dumnezeu şi cu sfinţii îngeri. De atunci, această tendinţă spre izolare, refuz al realităţii şi îndreptăţire de sine, au caracterizat relaţiile oamenilor cu Dumnezeu.

Teama ce i-a determinat să se ascundă a denaturat nu numai legătura lui Adam şi Eva cu Dumnezeu, ci şi legătura unuia cu celălalt. Cînd Dumnezeu i-a întrebat, amîndoi au căutat să se apere, aruncînd vina unul pe celălalt. Acuzaţiile erau o dovadă a serioasei prăbuşiri ce avusese loc în legătura iubirii pe care Dumnezeu o stabilise la creaţiune.

După păcătuire, Dumnezeu a spus femeii: „Dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpîni peste tine" (Gen, 3, 16). El a intenţionat ca acest principiu, care n-a schimbat egalitatea fundamentală dintre bărbat şi femeie, să fie o binecuvîntare, atît pentru prima familie, cît şi pentru cei ce aveau să se căsătorească după aceea. 10 Din nefericire, acest principiu a fost denaturat. De atunci, dominarea prin forţă, manipularea şi distrugerea individualităţii a caracterizat căsătoria în decursul veacurilor. Egocentrismul a împiedicat pe soţi să se accepte şi să se aprecieze unul pe altul.

Esenţa creştinismului constă în lepădarea de sine şi armonia ce au caracterizat căsătoria mai înainte de căderea în păcat, care a nimicit această armonie. Iubirea afectuoasă dintre soţ şi soţie trebuie să contribuie la fericirea ambilor. Fiecare trebuie să cultive fericirea celuilalt. Ei trebuie să se unească devenind una şi, cu toate acestea, nici unul dintre ei nu trebuie să-şi piardă personalitatea, care aparţine lui Dumnezeu. 11

Îndepărtarea de idealul lui Dumnezeu

Poligamia. Practica potrivit căreia unul dintre parteneri să aibă mai multe soţii sau mai mulţi soţi este împotriva unicităţii şi unirii pe care Dumnezeu le-a stabilit odată cu prima căsătorie în Eden. În cadrul poligamiei nu exista părăsirea tuturor celorlalţi. Deşi Scriptura descrie căsătoriile poligame ca o realitate a culturii din timpul patriarhilor, descrierea ei arată în mod clar că acele căsătorii n-au atins idealul divin. Diferitele tabere din cadrul acestor căsătorii au ajuns să fie implicate în lupte pentru putere, care au adus resentimente amare şi înstrăinare (vezi Gen. 16; 29, 16-30, 24), folosind copiii ca arme emoţionale pentru a răni pe alţi membri ai familiei.

Căsătoria monogamă înzestrează cuplul cu un simţămînt al apartenenţei ce întăreşte intimitatea şi legătura lor. Ei îşi dau seama că legătura lor este unică şi că nimeni altul nu poate să se împărtăşească de ceea ce ei fac. Căsătoria monogamă reflectă în modul cel mai clar legătura dintre Hristos şi biserica Sa şi dintre individ şi Dumnezeu. " 12

Adulterul. Concepţia şi practica curentă fac mai puţin trainic angajamentul asumat că ambii parteneri vor fi fideli din punct de vedere sexual unul faţă de celălalt pînă la moarte. Dar Sfânta Scriptură priveşte ca păcat ori ce relaţie sexuală înafara căsătoriei. Porunca a şaptea rămîne valabilă şi de neschimbat. „Să nu preacurveşti. " (Exod 20, 14). Nici un fel de modificări sau îngăduinţe nu sunt menţionate aici. Această poruncă este un principiu ce apără cu gelozie legătura căsătoriei.

În semnificaţia sa deplină, punctul de vedere biblic cu privire la adulter stă într-un contrast direct cu toleranţa actuală faţă de astfel de acte săvîrşite de „adulţi ce consimt" la ele. Multe pasaje, atît din Vechiul, cît şi din Noul Testament, condamnă astfel de practici (Lev. 20, 10-12; Prov. 6, 24-32; 7, 6-27; 1 Cor. 6, 9, 13, 18; Gal. 5, 19; Ef. 5, 3; 1 Tes. 4, 3; etc).

Astfel de legături pot avea consecinţe foarte întinse şi dăinuitoare. Ele sînt o înşelare a partenerului sexual legitim şi îl pot afecta grav fizic, emoţional, financiar, legal şi social. Ele aduc vătămare familiei extinse şi, dacă există şi copii, ei sînt în mod deosebit cei care suferă. Aceste legături pot duce la transmiterea de boli venerice şi naşterea de copii nelegitimi. De asemenea, norul de minciună şi de necinste, ce planează asupra unor astfel de legături, distruge în aşa măsură încrederea, încît ea nu mai poate fi niciodată refăcută. Chiar fără poruncile Bibliei împotriva acestor forme de imoralitate, cortegiul consecinţelor lor nenorocite trebuie să constituie puternice avertizări împotriva lor.

Necurăţia gîndurilor. Păcatul nu este numai acţiunea vizibilă, exterioară; el este şi o problemă a inimii, ce pătrunde adînc în modul de gîndire. Dacă izvorul este murdar, rîurile nu pot fi curate. Isus a văzut că rezervorul lăuntric al minţii motivează comportamentul uman, „căci din inimă ies gîndurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, relele" (Mat. 15, 19). Pe acest fir, El urmăreşte actul infidelităţii pînă la gînduri şi sentimente. „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: ’Să nu preacurveşti’. Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui" (Mat. 5, 27-28).

O întreagă industrie s-a dezvoltat pentru a scoate venituri din pervertirea imaginaţiei. Filmele senzuale şi cărţile pe care aceasta le produce nu au ce căuta în viaţa creştinului. Ele nu numai că încurajează legăturile nelegitime, ci reduc pe bărbaţi şi femei la simple obiecte sexuale, stricînd astfel adevărata valoare a sexualităţii şi întunecînd chipul lui Dumnezeu. Creştinii sînt chemaţi să aibă gînduri curate şi să trăiască o viaţă curată, pentru că ei se pregătesc să trăiască în toată veşnicia într-o societate curată.

Incestul. Unii părinţi trec peste graniţa ce marchează exprimarea sănătoasă a afecţiunii faţă de copiii lor, pînă la intimitate fizică şi emoţională cu ei. Lucrul acesta se întîmplă mai ales, atunci cînd legătura normală dintre soţ şi soţie a fost neglijată şi unul dintre copii a fost ales să joace rolul partenerului. Această ştergere a graniţelor poate avea loc, de asemenea, între copii ca şi cu alţi membri ai familiei.

Incestul a fost interzis în Vechiul Testament (Lev. 18, 6-29; Deut. 27, 20-23) şi condamnat în Noul Testament (1 Cor. 5, 1-5). Acest fel de abuz perturbă grav dezvoltarea sexuală a copilului şi face să existe în el o povară nejustificată de ruşine şi vinovăţie, pe care o duce cu el în viaţa de căsătorie de mai tîrziu. Cînd părinţii calcă aceste graniţe, ei vatămă dezvoltarea simţămîntului de încredere al copilului - atît de vital pentru credinţa în Dumnezeu.

Divorţul. O declaraţie a Domnului Isus concretizează învăţătura biblică cu privire la divorţ: „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă" (Mat. 19, 6; Marcu 10, 7-9). Căsătoria este sfîntă, pentru că Dumnezeu este Acela care a binecuvîntat-o şi a sfinţit-o. De fapt, în ultimă analiză, Dumnezeu este Acela care a unit pe soţ şi soţie şi nu numai cuvintele omeneşti sau actul sexual. Deci El este Acela care a sigilat unirea lor. Concepţia creştină cu privire la divorţ şi recăsătorire trebuie să fie deci bazată pe temeiuri biblice.

Declaraţia Domnului Isus face clar principiul Scripturii care stă la baza înţelegerii creştine cu privire la divorţ: intenţia lui Dumnezeu a fost ca legămîntul căsătoriei să fie de nedesfăcut. Cînd fariseii L-au întrebat dacă nepotrivirea maritală era un motiv suficient pentru divorţ, El a afirmat că modelul edenic al căsătoriei este o unire permanentă. Cînd ei au insistat, punînd în discuţie legea lui Moise privind divorţul, El a răspuns: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost aşa" (Mat. 19, 8). El a mers mai departe, spunînd că singurul motiv legitim pentru divorţ este infidelitatea sexuală (Mat. 5, 32; 19, 9).

Răspunsul Său dat fariseilor face clar faptul că Isus avea o înţelegere mult mai profundă a fidelităţii conjugale decît ei. Din ce a spus El şi din principiile referitoare la căsătorie din Vechiul şi din Noul Testament, se poate afirma că Dumnezeu a dorit ca aceia care se căsătoresc să reflecte chipul lui Dumnezeu într-o permanentă unire.

Chiar şi necredincioşia unuia dintre parteneri nu înseamnă, în mod necesar, că legătura căsătoriei trebuie să se termine în divorţ. Calea crucii încurajează o profundă pocăinţă şi iertare, îndepărtarea rădăcinilor de amărăciune. Chiar în cazul adulterului, prin iertare şi puterea reconciliatoare a lui Dumnezeu, partea vătămată trebuie să caute să menţină planul original al lui Dumnezeu de la creaţiune. „Vorbind din punct de vedere biblic, adulterul n-ar trebui să fie mai distructiv pentru căsătoria voastră, decît orice alt păcat... Cînd eşti gata să ierţi şi să renunţi la atitudinea ta ostilă, Dumnezeu va fi mai mult decît gata să vă aducă vindecare şi să reînnoiască iubirea voastră reciprocă. " 13

În timp ce idealul divin pentru căsătorie este acela al unei uniri permanente şi pline de iubire, ce continuă pînă la moartea unuia dintre parteneri, uneori o separare legală devine necesară datorită violenţei fizice asupra partenerului sau a copilului. „În unele legislaţii civile, o astfel de separare poate fi obţinută numai prin divorţ, divorţ ce în astfel de împrejurări nu va fi condamnat. Dar o astfel de despărţire în care nu există ’necredincioşia faţă de legămîntul conjugal’, nu dă nici uneia din părţi dreptul scripturistic de a se recăsători, în afară de cazul că între timp partea cealaltă s-a căsătorit, a comis adulter sau a murit. " 14

Pentru că legătura căsătoriei este o instituţie divină, biserica are răspunderea unică şi solemnă de a preveni divorţul, iar dacă divorţul are totuşi loc, atunci ea trebuie să vindece, pe cît este posibil, rănile pe care acesta le-a cauzat.

Homosexualitatea. Dumnezeu a creat pe bărbaţi şi pe femei ca să fie diferiţi şi totuşi să se completeze unul pe altul. Şi cînd El a făcut acest lucru, El a orientat simţămintele lor sexuale spre aceia de sex opus lor. Deosebirile şi complementaritatea ce caracterizează pe oameni sînt manifestate în atracţia ce aduce laolaltă două persoane de sexe diferite, pentru a forma o legătură completă.

În unele cazuri, păcatul a afectat chiar şi această orientare de bază, aducînd un fenomen ce a fost numit inversiune. În astfel de cazuri, orientarea naturală spre sexul opus este inversată, producînd o orientare sexuală de bază spre persoane de acelaşi gen.

Scriptura condamnă practicile homosexuale în termeni severi (Gen. 19, 4-10; cf. Iuda 7, 8; Lev. 18, 22; 20, 13; Rom. 1, 26-28; 1 Tim. 1, 8-10). Practicile de acest fel produc deformări grave ale chipului lui Dumnezeu în bărbaţi şi femei.

Pentru că „toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (Rom. 3, 23), creştinii se vor comporta faţă de aceia care sînt afectaţi de această aberaţie în aşa fel încît să-i salveze. Ei vor da pe faţă atitudinea pe care Domnul Hristos a manifestat-o faţă de femeia prinsă în adulter: „Nici Eu nu te osîndesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti!" (Ioan 8, 11). Nu numai aceia cu înclinaţii spre homosexualitate, ci toate persoanele care sînt prinse în capcana unor comportări sau legături ce aduc nelinişte, ruşine sau vinovăţie au nevoie de prezenţa binevoitoare şi cu experienţă a unui sfătuitor creştin. Nici un comportament nu este în afara posibilităţii de vindecare a harului vindecător al lui Dumnezeu. 15

Familia

După ce Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva, El le-a dat stăpînire asupra lumii (Gen. 1, 26; 2, 15). Ei au compus prima familie, prima biserică şi au marcat începutul societăţii. Astfel că societatea a fost întemeiată pe căsătorie şi familie. Pentru că erau singurii locuitori ai pămîntului, Dumnezeu le-a poruncit: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pămîntul şi supuneţi-l" (Gen. 1, 28).

După cum arată statisticile populaţiei pămîntului, astăzi nu mai există un pămînt nepopulat, care să strige să fie umplut şi stăpînit. Dar acele familii creştine care au hotărît să aducă copii pe lume au încă obligaţia de a creşte copiii lor în cunoaşterea şi temerea de Dumnezeu. Mai înainte ca o pereche căsătorită să se hotărască să facă acest lucru, trebuie să se ia în consideraţie idealul lui Dumnezeu pentru familie.

Părinţii

1. Tatăl. Scripturile au dat soţului şi tatălui responsabilitatea de a fi capul şi preotul familiei (Col. 3, 18-21; 1 Petru 3, 1-8). El devine un tip al Domnului Hristos, capul bisericii. „Căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, Mîntuitorul trupului. Şi, după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile. Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvînt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci sfîntă şi fără prihană. Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi" (Ef. 5, 23-28).

După cum Domnul Hristos conduce biserica, soţul şi soţia „trebuie să se fie amîndoi gata să se supună unul altuia, dar Cuvîntul lui Dumnezeu acordă întîietate judecăţii soţului", acolo unde nu este o problemă de conştiinţă. 16 În acelaşi timp, el are răspunderea de a trata personalitatea ei cu cel mai mare respect.

După cum Domnul Hristos a manifestat o autoritate plină de blîndeţe, care a mers pînă la cruce, în slujire, tot astfel soţul trebuie să conducă cu sacrificiu de sine. „Autoritatea Domnului Hristos este înţeleaptă şi plină de iubire şi, atunci cînd soţii îşi îndeplinesc obligaţiile ce le revin faţă de soţiile lor, atunci ei vor folosi autoritatea lor cu aceeaşi blîndeţe pe care Domnul Hristos a manifestat-o faţă de biserică. Cînd Duhul lui Hristos stăpîneşte pe soţ, atunci supunerea soţiei va avea ca rezultat numai pace şi prosperitate. El va cere de la ea numai ceea ce va avea ca rezultat binele ei şi în acelaşi fel în care Domnul Hristos a cerut supunere din partea bisericii. Soţii să studieze cuvintele Domnului Hristos nu pentru a afla cît de desăvîrşită trebuie să fie supunerea soţiei, ci cum să poată avea gîndul lui Hristos şi să devină curăţiţi şi înnobilaţi, apţi pentru a fi domnul familiei lor". 17

Ca preot al familiei, asemenea lui Avraam, tatăl va strînge laolaltă pe membrii familiei, la începutul zilei, şi-i va încredinţa ocrotirii lui Dumnezeu. Seara, el îi va conduce în a-I aduce laudă, mulţumindu-I pentru binecuvîntările revărsate asupra lor. Acest altar familial va fi liantul ce-i ţine strîns uniţi, va fi timpul în care se acordă prioritate lui Dumnezeu în familie. 18

Un tată înţelept va petrece un timp cu copiii săi. Un copil poate învăţa multe de la tatăl său, cum ar fi de exemplu respectul şi iubirea faţă de mama sa, iubirea faţă de Dumnezeu, importanţa rugăciunii, iubirea faţă de alţi oameni, calea muncii, modestia, iubirea pentru natură şi pentru lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu. Dar, dacă tata nu este niciodată acasă, copilul este lipsit de privilegiul şi bucuria aceasta.

2. Mama. Calitatea de mamă este cel mai tainic şi intim lucru de pe pămînt, ce o face să fie într-o relaţie de parteneriat cu Dumnezeu. „Împăratul pe tronul său nu are o lucrare mai înaltă de făcut decît are mama. Mama este regina căminului. În puterea ei stă modelarea caracterelor copiilor ei, pentru ca ei să fie pregătiţi pentru viaţa cea mai înaltă, nemuritoare. Un înger nu putea să primească o mai înaltă misiune; căci, îndeplinind această lucrare, ea slujeşte lui Dumnezeu. Fie ca ea să înţeleagă valoarea lucrării ei şi să se îmbrace cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să poată rezista ispitei de a se conforma standardelor lumii. Lucrarea ei este pentru prezent şi veşnicie. " 19

Cineva din familie trebuie să poarte răspunderea finală pentru caracterul copiilor. Instruirea copiilor nu trebuie să fie făcută la voia întîmplării sau încredinţată altora, căci nimeni nu simte exact la fel pentru un copil cum simt părinţii lui. Dumnezeu a creat pe mamă cu capacitatea de a-l purta pe copil în propriul său trup, de a-l alăpta, de a-l creşte şi de a-l iubi. Cu excepţia unor circumstanţe extenuante, a unor mari greutăţi financiare sau a faptului că este este singură, 20 dacă ea acceptă, mama are unicul privilegiu de a rămîne cu copiii ei tot timpul. Ea se poate bucura de privilegiul de a lucra cu Creatorul la modelarea caracterelor lor pentru veşnicie.

„Este necesar ca cineva să considere familia ca o carieră. Asumarea carierei de mamă şi soţie este în secolul douăzeci o operă de o valoare fabuloasă şi o muncă pasionantă şi solicitată, o alegere care merită viaţa. Este un efort zadarnic? O slujbă lipsită de satisfacţii? O sclavie lipsită de demnitate? Nu, ci este cea mai captivantă posibilitate de a te împotrivi curentului, de a salva specia, de a influenţa istoria, de a face ceva care va fi simţit şi auzit în cercuri din ce în ce mai largi. " 21

În timpul Vechiului Testament, numele unei persoane transmitea o scurtă declaraţie despre persoana care-l purta. Eva şi-a primit numele după cădere (Gen. 3, 20). Pentru că ea avea să devină mama tuturor fiinţelor omeneşti, numele ei (în ebraică chawwah) derivă din cuvîntul pentru „viu" (ebraică chay). El reflectă extraordinara poziţie de onoare pe care ea o ocupă în istoria neamului omenesc. Aşa după cum procrearea nu a fost un drept unic şi exclusiv nici pentru Adam, nici pentru Eva, tot la fel n-a fost nici calitatea de părinte. Aceasta trebuia să fie, de asemenea, o responsabilitate de împărtăşit, de purtat în comun. Şi aşa trebuie să fie şi acum, nu numai în naşterea de copii, ci şi în creşterea lor. Fiecare părinte are anumite responsabilităţi şi ele trebuie aduse la îndeplinire ca pentru Domnul. „Iată, fiii sînt o moştenire de la Domnul, rodul pîntecelui, este o răsplată dată de El" (Ps. 127, 3)

Copiii

1. O prioritate. În afară de consacrarea lor faţă de Dumnezeu şi de partenerul lor de viaţă, părinţii nu au o mai înaltă responsabilitate decît cea faţă de copiii pe care ei i-au adus pe lume. Ei trebuie să pună interesele copiilor lor înaintea propriei lor cariere şi confort. Copiii nu au ales să vină pe lume şi trebuie să li se asigure cele mai bune posibilităţi de a porni în viaţă. Deoarece influenţele prenatale afectează în mod vital sănătatea spirituală, mintală şi fizică a cuiva, binele copilului trebuie să fie o prioritate ce începe chiar înainte de naştere. 22

2. Iubirea. Iubirea unui părinte trebuie să fie necondiţionată şi plină de sacrificiu de sine. Chiar dacă ea nu va fi niciodată în totul răsplătită, copiii trebuie să se bucure de iubire pentru a avea o bună imagine de sine şi sănătate emoţională în toată viaţa lor. Copiii care trebuie să cîştige dragostea sau care se simt respinşi, nedoriţi şi lipsiţi de importanţă, vor încerca să obţină iubirea părinţilor lor prin comportări nedorite ce ajung să se înrădăcineze şi devin obiceiuri. 23

Copiii care sînt în siguranţă privind iubirea părinţilor lor se vor îndrepta şi spre alţii. Ei pot fi învăţaţi atît să dea, cît şi să primească, şi că există o raţiune de a exista care trece dincolo de eu. Pe măsură ce copiii se dezvoltă şi cresc, ei pot învăţa să-I aducă slavă lui Dumnezeu.

3. Consacrare. Părinţii creştini trebuie să-şi consacre copiii slujirii lui Dumnezeu din cele mai timpurii momente ale vieţii. Comunităţile adventiste prevăd pentru o astfel de consacrare o ceremonie simplă, în care, înaintea comunităţii, părinţii îşi prezintă copilul lui Dumnezeu, în rugăciune, aşa cum Iosif şi Maria au prezentat pe pruncul Isus Domnului, la templu (Luca 2, 22-39). În felul acesta, copilul începe viaţa ca parte a marii familii spirituale. Membrii congregaţiei participă la dezvoltarea socială şi spirituală a tînărului, ca un copil al lui Dumnezeu şi membru al trupului lui Hristos.

În acest serviciu, părinţii se consacră şi ei lucrării de educare a copilului în calea Domnului, astfel încît chipul lui Dumnezeu să fie format în copil. Pentru a atinge această ţintă, părinţii îşi vor aduce cu regularitate copiii la Şcoala de Sabat şi la adunare, pentru ca cei mici să fie părtaşi la trupul lui Hristos încă de la începutul vieţii. Apoi, atunci cînd copilul ajunge la vîrsta şcolară, părinţii şi biserica vor face orice efort pentru a-i oferi ocazia de a avea o educaţie creştină, care va alimenta mai departe iubirea copilului pentru Domnul.

4. Consecvenţă. Învăţătura spirituală pe care părinţii o transmit este un proces continuu, ce pătrunde în fiecare fază a vieţii copilului. „Să le întipăreşti (poruncile Domnului) în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele cînd vei fi acasă, cînd vei pleca în călătorie, cînd te vei culca şi cînd te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mîini şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi. Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale" (Deut. 6, 7-9; 11, 18).

Copilul este influenţat de întreaga atmosferă din cămin. Părinţii nu pot să transmită spiritualitate numai prin rugăciunea de la altarul familial. Ea trebuie să se reverse prin continua lor încredere în Isus; ea trebuie manifestată în modul lor de viaţă, în îmbrăcăminte şi chiar în felul în care este aranjată casa. Cunoaşterea lui Dumnezeu ca un părinte iubitor este vitală dezvoltării creştine a copilului.

5. Învăţînd ascultarea. „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi cînd va îmbătrîni, nu se va abate de la ea" (Prov. 22, 6). Ce cuprinde această învăţare? Disciplina implică mult mai mult decît pedeapsă. De obicei, pedeapsa are legătură cu trecutul, pe cînd disciplina priveşte viitorul. Disciplina este un proces de educare, în care cel tînăr este un discipol, un ucenic al părinţilor săi pentru instruire, călăuzire şi exemplu. Ea înseamnă învăţarea unor importante principii cum sînt: loialitatea, adevărul, echitatea, consecvenţa, răbdarea, ordinea, mila, generozitatea şi munca harnică.

Cînd copiii învaţă de timpuriu să asculte în mod spontan de părinţii lor, atunci autoritatea nu le pune nici o problemă în viaţă. Dar tipul de ascultare învăţat este, de asemenea, important. Adevărata ascultare nu vine doar pentru că este cerută, ci pentru că ea porneşte dinăuntru. Secretul acestui fel de ascultare stă în naşterea din nou.

„Cine încearcă să păzească poruncile lui Dumnezeu numai dintr-un simţămînt al datoriei, pentru că i se cere, nu va ajunge niciodată să aibă bucuria ascultării. El nici nu ascultă cu adevărat. Adevărata ascultare este lucrarea unui principiu lăuntric. Ea izvorăşte din iubirea pentru neprihănire, din iubire faţă de Legea lui Dumnezeu. Esenţa întregii neprihăniri constă în credincioşia faţă de Răscumpărătorul nostru. Aceasta ne va determina să facem ce este drept, pentru că este drept - pentru că a face ce este drept este un lucru plăcut înaintea lui Dumnezeu". 24

6. Dezvoltarea sociabilităţii şi limbajului. Familia este cadrul special în care copiii se socializează ca membri ai rasei umane, cu toate răspunderile şi privilegiile corespunzătoare. Socializarea este procesul prin care copiii învaţă deprinderile de bază cu care să se integreze în societate. Limbajul, cu toate nuanţele lui de comunicare, este una dintre primele tehnici pe care le învaţă copilul. Limbajul folosit în cămin are nevoie să fie bine dirijat, astfel încît el să descopere caracterul lui Dumnezeu. Copilul trebuie să audă mereu printre membrii familiei expresii spontane de bucurie şi iubire, de laudă la adresa lui Dumnezeu.

7. Identitatea sexuală. Căminul este cadrul în care, prin interacţiunile sănătoase cu bărbaţii şi femeile care compun întregul sistem al familiei, copiii învaţă să acţioneze ca bărbaţi şi femei în societate. Adulţii trebuie să-i înveţe frumuseţea sexualităţii lor în dezvoltare printr-o corectă şi potrivită informare. De asemenea, responsabilitatea lor este aceea de a-i apăra pe copii de violenţele sexuale.

8. Învăţarea valorilor. Una dintre funcţiile principale de socializare ale familiei este să asigure asimilarea valorilor expuse în familie. Valorile familiei şi conceptele religioase nu coincid totdeauna. Părinţii pot pretinde să adere la anumite principii religioase, dar valorile pe care ei le exemplifică înaintea copiilor pot să nu fie în armonie cu aceste principii. Este important, deci, ca părinţii să fie consecvenţi.

Familia lărgită. Căsătoria, aşa cum a conceput-o Dumnezeu, este exclusivă; familia însă nu este. Într-o societate, în continuă mişcare, foarte rar mai găseşte cineva familii lărgite: bunici, fraţi, surori, veri - care să trăiască într-o strînsă şi imediată apropiere. Familia bisericii îi poate ajuta pe aceia care sînt departe de familie sau care nu au rude să găsească adevăratul sens al valorii şi apartenenţei. Aici şi părinţii care sînt singuri (numai mama sau numai tata) pot găsi un loc bun şi primitor, unde să-şi crească copiii cu iubire cu tandreţe. Iar biserica poate să ofere exemplele potrivite ce s-ar putea să lipsească în cămin.

Învăţînd iubirea faţă de persoanele în vîrstă din comunitate, copiii pot învăţa respectul. Şi aceia care sînt în vîrstă pot trăi satisfacţia de a avea pe cineva mai tînăr, pe care să-l iubească şi de care să se bucure. „Nu mă părăsi Dumnezeule, chiar la bătrîneţele cărunte, ca să vestesc tăria Ta neamului de acum, şi puterea Ta neamului de oameni care va veni" (Ps. 71, 18).

Dumnezeu acordă o consideraţie deosebită celor în vîrstă, spunînd: „Perii albi sînt o cunună de cinste, ce se găseşte pe calea neprihănirii" (Prov. 16, 31). „Pînă la bătrîneţea voastră Eu voi fi Acelaşi, pînă la cărunteţele voastre vă voi sprijini. V-am purtat, şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc şi să vă mîntuiesc" (Is. 46, 4).

În biserică, cei ce sînt singuri pot găsi un loc special, unde să fie iubiţi şi îndrăgiţi şi unde, de asemenea, să manifeste dragostea şi să pună la lucru energia lor. Prin lucrarea bisericii, ei pot ajunge să simtă grija lui Dumnezeu pentru ei: „Te iubesc cu o iubire vecinică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea" (Ier. 31, 3).

Îngrijirea atentă acordată celor în nevoie face parte din „religiunea curată" (Iacov 1, 27; Ex. 22, 22; Deut. 24, 17; 26, 12; Prov. 23, 10; Is. 1, 17). Familia bisericii are o ocazie deosebită, de a oferi un liman, un adăpost, un loc de care să aparţină, acelora care nu au o familie; ea poate să cuprindă pe fiecare membru şi să-l integreze într-o unitate deosebită, despre care Domnul Hristos a spus că va fi însăşi semnul creştinismului (Ioan 17, 20-23).

Întoarcerea

Deoarece familia este chiar sufletul bisericii şi al societăţii, familia creştină însăşi va fi instrumentul de cîştigare şi păstrare a membrilor ei pentru Hristos. Ultimele versete ale Vechiului Testament sînt o profeţie a ceea ce va avea loc mai înainte de revenirea Domnului: „Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. El va întoarce inima părinţilor spre copii, şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem" (Mal. 4, 5-6). În timp ce astăzi multe forţe încearcă să scoată pe membri din sînul familiei, chemarea lui Dumnezeu este la revenire, la consolidare, la întoarcere şi la refacere. Şi acele familii care răspund chemării Sale vor avea o putere ce va da pe faţă adevăratul creştinism. Comunităţile ce sînt alcătuite din astfel de familii vor creşte, tinerii lor nu vor părăsi biserica; ei vor înfăţişa lumii un tablou convigător al lui Dumnezeu.

1. E. G. White, Educaţia, ed. rom. , pag. 18.

2. A. W. Spalding, Makers of the Home (Întemeietorii căminului), (Mountain View, CA: Pacific Press, 1928), pag. 58.

3. Că Adam a fost răspunzător pentru planeta Pămînt este evident din faptul că Dumnezeu l-a considerat răspunzător pentru păcat, deşi nu el a fost primul care a păcătuit (Gen. 3, 9). De asemenea, cînd compară pe cei doi „Adami", Noul Testament socoteşte pe primul Adam răspunzător pentru intrarea păcatului şi a morţii în lume (Rom. 5, 12: 1 Cor. 15, 22; E. G. White, Tragedia Veacurilor, ed. 1981, pag. 593-594.

4. .Dumnezeu personal a dat lui Adam un tovarăş. El i-a făcut ajutorul potrivit pentru el, un ajutor care să-i corespundă, unul care era potrivit a fi tovarăşul său şi care putea fi una cu el în iubire şi simpatie. Eva a fost creată dintr-o coastă luată de la Adam, aceasta însemnînd că ea nu trebuia să-l stăpînească pe el care era capul, dar nici să fie călcată în picioare ca fiind inferioară, ci să stea lîngă el, ca fiind egală, să fie iubită şi ocrotită de el" (E. G. White, Figuri din Istoria Biblică a Vechiului Testament, vol. 1; Patriarhi şi Profeţi, ed. 1987, pag. 32, ).

5. Pentru mai multe detalii despre aspectele de legămînt ale căsătoriei, vezi Marriage as Covenant (Căsătoria un legămînt) din Covenant and Marriage: Partnership and Commitment (Legămînt şi căsătorie: Parteneriat şi angajament), Leader’s Notebbook (Nashville: Family Ministry Department, Sunday School Board of the Southern Baptist Convention, 1987), pag. 51-60.

6. Vezi Manualul Bisericii A. Z. Ş. , pag. 150, 151; F. M. Wilcox, Marrying Unbelievers (Căsătoria cu cei necredincioşi), Review and Herald, 2 iulie 1914, pag. 9, 10; G. B. Thompson, Marrying Unbelievers: Can Two Walk Together, Except They Be Agreed? (Căsătoria cu cei necredincioşi: Pot doi să meargă împreună dacă nu se învoiesc?), Review and Herald, 31 iulie 1941, pag. 2, 12-14; F. M. Wilcox, The Marriage Relationship, Following the Divine Order (Legătura căsătoriei urmînd porunca divină), Review and Herald, 4 mai 1944, pag. 1-4; White, Testimonies, vol. 4,
p. 503-508.

7. Walter Trobisch, I Married You (M-am căsătorit cu tine), (New York, N. Y: Harper and Row, 1971), pag. 18.

8. Ed Wheat, Love Life for Every Married Couple (Viaţa de iubire pentru fiecare cuplu căsătorit), (Grand Rapids: Zondervan, 1980), pag. 72.

9. Ibid. , pag. 62

10. White, Patriarhi şi Profeţi (Figuri din istoria biblică a Vechiului Testament), vol. 1, pag. 46, 47.

11. White, Divina Vindecare, pag. 262; White, Messages to Young People (Solii către tineret), Nashville: Southern Pub. Assn. , 1930, pag. 451.

12. Vezi, de asemenea, White, Patriarhi şi Profeţi (Figuri din istoria biblică a Vechiului Testament), pag. 143, 209-210, 349-350; White, Spiritual Gifts (Daruri spirituale), vol. 3, pag. 104, 105, vol. 4, pag. 86.

13. Wheat, Love Life for Every Married Couple (Viaţa de iubire pentru fiecare cuplu căsătorit), pag. 202. Vezi, de asemenea, The Divorce Court or the Cross (Divorţul sau crucea) în Roy Hession, Forgotten Factors.An Aid to Deeper Repentance of the Forgotten Factors of Sexual Misbehavior (Factori daţi uitării.), (Fort Washington, PA: Christian Literature Crusade, 1976); Wheat, How to Save Your Marriage Alone (Cum să-ţi salvezi singur căsătoria) in Love Life, and Gary Chapman, Hope for the Separated Wounded Marriages Can Be Healed (Speranţă pentru cei despărţiţi) (Căsătoriile rănite pot fi vindecate), (Chicago: Moody Press, 1982).

14. Manualul Bisericii A. Z. Ş. , pag. 175.

15. Vezi Hession, Forgotten Factors (Factori uitaţi). Pentru a-i ajuta pe cei ce au greşit să se pocăiască, să găsească iertarea unui Dumnezeu iubitor, acest excelent volum delimitează cu grijă profundele aspecte ale imoralităţii sexuale.

16. White, Testimonies, vol. 1, p. 307. Ea scrie, de asemenea: „Noi, femeile, trebuie să nu uităm că Dumnezeu ne-a făcut să fim supuse bărbatului. El este capul şi judecata, părerile şi raţionamentele noastre trebuie să se armonizeze, dacă este posibil, cu ale lui. Dacă nu, în Cuvîntul lui Dumnezeu este dată întîietate soţului, acolo unde nu este problemă de conştiinţă. Noi trebuie să ne supunem capului" (E. G. White - Scrisoarea 5, 1861).

17. E. G. White, Manuscrisul 17, 1891. Vezi, de asemenea, Larry Christenson, The Christian Family (Familia creştină) (Minneapolis, MN: Bethany Fellowship, 1970).

18. Pentru idei, pentru un altar familial plin de viaţă, vezi John şi Millie Youngberg, Heart Tuning: A Guide to Better Family Worship (Trad. rom|nească: Inimi întoarse. Cuvîntul Evangheliei, 1993); Christenson, The Christian Family (Familia creştină), pag. 157-197.

19. White, Adventist Home (Căminul adventist), pag. 231, 232.

20. Părinţii care trebuie să încredinţeze copilul în grija altcuiva trebuie să aleagă pe acela care are valori similare cu ale lor, astfel încît să fie o deplină cooperare în creşterea copilului , în iubirea şi temerea de Dumnezeu. Părinţii trebuie, de asemenea, să observe cu grijă pe ceilalţi copii cu care va fi asociat copilul lor. Doresc ei ca fiul sau fiica lor să fie ca aceştia? Copiii învaţă atît de mult, aşa de repede şi atît de neşters, astfel că toate aspectele îngrijirii copilului trebuie să fie în mod conştiincios cercetate.

21. Edith Schaefer, What Is a Family? (Ce este o familie?) (Old Tappan, N. J. : Fleming H. Revell Co. , 1975), pag. 47.

22. Vezi White, Hristos, Lumina lumii, ed. 1981, pag. 499; White, Adventist Home (Căminul adventist), pag. 255-259.

23. Vezi Gary Smalley and John Trent, The Blessing (Binecuvîntarea), (Nashville: Thomas Nelson Publishers, 1986). Autorii prezintă cu grijă modul în care acordarea sau reţinerea de către părinţi a iubirii necondiţionate este cheia binelui emoţional şi psihologic al copilului în creştere.

24. White, Parabolele Domnului Hristos, ed 1980, p. 69.