Darurile şi slujbele spirituale

Adventiştii de ziua a şaptea cred...

Că Dumnezeu a revărsat asupra tuturor membrilor bisericii Sale din orice generaţie daruri spirituale, pe care fiecare membru trebuie să le folosească într-o slujire plină de iubire şi pentru binele comun al bisericii şi al omenirii. Date prin mijlocirea Duhului Sfînt, care dă fiecărui membru după cum voieşte, darurile aduc cu ele toate aptitudinile şi capacităţile de slujire de care are nevoie biserica pentru a îndeplini funcţiile ei stabilite de Dumnezeu. Conform Sfintelor Scripturi, aceste daruri cuprind funcţii în vederea slujirii, ca de exemplu slujba vindecării, a credinţei, profeţiei, predicării, învăţăturii, administrării, împăcării, compasiunii, slujirii din iubire pînă la sacrificiu de sine, pentru ajutorarea şi încurajarea oamenilor. Unii membri sînt chemaţi de Dumnezeu şi înzestraţi de Duhul Sfînt pentru îndeplinirea funcţiilor recunoscute de către biserică în lucrarea de pastoraţie, evanghelistică, apostolică şi de învăţare, necesare în mod deosebit pentru pregătirea membrilor în vederea lucrării de slujire, pentru dezvoltarea bisericii şi atingerea maturităţii spirituale, cum şi pentru promovarea unităţii credinţei şi cunoaşterii de Dumnezeu. Cînd membrii folosesc aceste daruri spirituale, ca nişte slujitori credincioşi ai harului felurit al lui Dumnezeu, biserica este ocrotită de influenţele distructive ale falselor învăţături şi progresează cu puterea de creştere ce vine de la Dumnezeu şi se zideşte în credinţă şi dragoste.

Darurile şi slujbele spirituale

Cuvintele pe care Isus le-a rostit, chiar înainte ca El să Se înalţe la cer, aveau să schimbe istoria. „Duceţi-vă în toată lumea", a poruncit El ucenicilor Săi, „şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură" (Marcu 16, 15).

În toată lumea? La orice făptură? Ucenicii trebuie să fi considerat aceasta o sarcină imposibilă. Domnul Hristos, sesizînd neputinţa lor, i-a sfătuit să nu părăsească Ierusalimul, ci să „aştepte acolo făgăduinţa Tatălui". Apoi El i-a asigurat: „Veţi primi o putere, cînd Se va pogorî Duhul Sfînt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi pînă la marginile pămîntului" (Fapte 1, 4. 8).

După înălţarea lui Isus la cer, ucenicii au petrecut mult timp în rugăciune. Armonia şi umilinţa au luat locul discordiei şi geloziei care tulburaseră o mare parte din timpul lor petrecut cu Isus. Ucenicii au fost convertiţi. Comuniunea lor strînsă cu Hristos şi unitatea ce rezultă din aceasta au fost necesare pregătirii pentru revărsarea Duhului Sfînt.

După cum Isus a primit o ungere specială cu Duhul Sfînt, care să-L facă capabil pentru lucrarea Sa (Fapte 10, 38), tot astfel ucenicii au primit botezul Duhului Sfînt (Fapte 1, 5) pentru a-i face în stare să dea mărturie. Rezultatele au fost electrizante. În ziua în care au primit darul Duhului Sfînt, ei au botezat trei mii de persoane (vezi Fapte 2, 41).

Darurile Duhului Sfînt

Hristos a ilustrat darurile Duhului Sfînt cu o parabolă: „Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om, care, cînd era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi, şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat" (Matei 25, 14-15).

Omul care a plecat în călătorie într-o altă ţară reprezintă pe Hristos mergînd la cer. „Robii" omului sînt urmaşii Săi, care „au fost cumpăraţi cu un preţ" (1 Cor. 6, 20), „cu sîngele scump al lui Hristos" (1 Petru 1, 19). Hristos i-a răscumpărat pentru slujire şi ei n-au mai trăit „pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei" (2 Cor. 5, 15).

Hristos a dat fiecărui slujitor bunuri în raport cu capacitatea lui şi a arătat „fiecăruia datoria lui" (Marcu 13, 34). Alături de alte daruri şi capacităţi (vezi cap. 20 al acestei cărţi), aceste bunuri reprezintă darurile speciale date de Duhul. 1 

Într-un sens special, Hristos a dat aceste daruri spirituale bisericii Sale la Ziua Cincizecimii. Cînd El „S-a suit sus", spunea Pavel, „a dat daruri oamenilor". Astfel că „fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos" (Ef. 4, 8. 7). Duhul Sfînt este instrumentul prin care El dă „fiecăruia în parte, cum voieşte" (1 Cor. 12, 11) aceste daruri, care să facă biserica în stare să aducă la îndeplinire lucrarea ce i-a fost încredinţată.

Scopul darurilor spirituale

Duhul Sfînt dă o capacitate specială unui membru, făcîndu-l în stare să ajute biserica să-şi aducă la îndeplinire misiunea ei divină.

Armonie înăuntrul bisericii. Biserica din Corint nu ducea lipsă de nici un dar spiritual (1 Cor. 1, 4. 7). Din nefericire, se certau între ei ca nişte copii cu privire la care daruri erau mai importante.

Preocupat de divizările din comunitatea lor, Pavel a scris corintenilor despre adevărata natură a acestor daruri şi cum trebuie să acţioneze ele. Darurile spirituale, explica el, sînt daruri ale harului. Din acelaşi Spirit vin „felurite daruri", care duc la „felurite slujbe" şi „felurite lucrări". Dar Pavel subliniază faptul că este „acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi" (1 Cor. 12, 4-6).

Duhul distribuie daruri fiecărui credincios, pentru zidirea şi întărirea bisericii. Nevoile lucrării lui Dumnezeu determină ceea ce distribuie Duhul şi cui distribuie. Nu toţi primesc aceleaşi daruri. Pavel spunea că Duhul dă unuia înţelepciune, altuia cunoştinţă, altuia credinţă, altuia darul minunilor, altuia darul proorociei, altuia darul de a cerceta duhurile, altuia darul vorbirii în limbi şi altuia darul tălmăcirii limbilor. „Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte cum voieşte" (v. 11). Recunoştinţa, mulţumirea pentru lucrarea unui dar în biserică trebuie să fie îndreptate spre Dătător şi nu spre persoana care foloseşte darul. Şi, pentru că darurile sînt date pentru biserică şi nu pentru individ, cei care le primesc nu trebuie să considere darurile ca o proprietate personală.

Deoarece Duhul distribuie darurile după cum voieşte El, nici un dar nu trebuie să fie dispreţuit sau socotit fără valoare. Nici un membru al bisericii nu are dreptul să fie arogant ca urmare a unei numiri sau poziţii deosebite şi nimeni n-ar trebui să se simtă inferior datorită deţinerii unei poziţii umile.

1. Modul de funcţionare. Pavel a folosit corpul omenesc pentru a ilustra armonia în diversitatea darurilor. Corpul are multe părţi şi fiecare contribuie întrun mod unic. „Acumdar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El" (v. 18).

Nici o parte a corpului nu va spune unei alte părţi: „N-am nevoie de tine!". Ele toate sînt dependente unele de altele şi „mădularele trupului, care par mai slabe, sînt de neapărată trebuinţă şi părţile trupului, care par vrednice de mai puţină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă podoabă. Aşa că părţile mai puţin frumoase ale trupului nostru capătă mai multă frumuseţe, pe cînd cele frumoase n-au nevoie să fie împodobite. Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste" (vers. 21-24).

Lipsa sau îmbolnăvirea unui organ va afecta întreg corpul. Dacă corpul nu are creier, stomacul nu va funcţiona; dacă nu are stomac, creierul este nefolositor. Tot astfel şi biserica va suferi dacă vreun membru, indiferent cît de umil ar fi el, lipseşte.

Anumite părţi ale corpului, care structural sînt mai slabe, au nevoie de o protecţie deosebită. Cineva poate să trăiască fără o mînă sau fără un picior, dar nu fără ficat, inimă sau plămîni. În mod normal, noi ne expunem faţa şi mîinile, dar acoperim celelalte părţi ale corpului cu haine, din motive de modestie sau decenţă. Departe de a preţui mai puţin darurile mai mici, mai neînsemnate, noi trebuie să le tratăm cu o mai mare grijă, pentru că sănătatea bisericii depinde de ele.

Dumnezeu a intenţionat ca distribuirea darurilor spirituale în biserică să prevină „dezbinarea în trup" şi să producă un spirit de armonie şi dependenţă, astfel încît „mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi, dacă suferă un mădular, toate mădularele sufăr împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el" (vers. 25-26). Tot astfel, cînd un credincios suferă, întreaga biserică trebuie să cunoască acest lucru şi să ajute la alinarea suferinţei. Numai cînd această persoană este refăcută, însănătoşită, numai atunci sănătatea bisericii este asigurată.

După discutarea valorii şi importanţei fiecărui dar, Pavel prezintă o listă, enumerînd unele dintre ele: „Şi Dumnezeu a rînduit în Biserică, întîi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, cîrmuirilor şi vorbirii în felurite limbi" (vers. 28; cf. cu Ef. 4, 11). Deoarece nici un membru nu are toate darurile, el încurajează pe toţi să umble „după darurile cele mai bune" (vers. 31), referindu-se la acelea care sînt cele mai folositoare în biserică. 2 

2. O dimensiune indispensabilă. Darurile Duhului Sfînt nu sînt totuşi suficiente în ele însele. Există „o cale nespus mai bună" (v. 31). În timp ce darurile Duhului Sfînt vor înceta la revenirea Domnului Hristos, roadele Duhului Sfînt sînt veşnice. Ele constau în virtuţile eterne ale iubirii, păcii, bunătăţii şi neprihănirii pe care dragostea le aduce cu ea (vezi Gal. 5, 22. 23; Ef. 5, 9). În timp ce profeţia sau proorocia, vorbirea în limbi şi cunoştinţa vor dispărea, credinţa, nădejdea şi dragostea vor rămîne. „Dar cea mai mare dintre ele este dragostea" (1 Cor. 13, 13). 3 

Această dragoste pe care o dă Dumnezeu (agape în limba greacă) este o iubire a sacrificiului de sine, o iubire ce se dăruie (1 Cor. 13, 4-8). Ea este „cel mai înalt tip al iubirii, care recunoaşte ceva de valoare în persoana sau obiectul ce este iubit; iubirea ce este bazată pe principiu şi nu pe sentiment; iubire ce izvorăşte din respect faţă de calităţile admirabile ale obiectului ei". 4 Darurile lipsite de iubire produc confuzie şi dezbinare în biserică. „Calea nespus mai bună", deci, înseamnă că fiecare, odată cu darurile spirituale, să aibă această iubire în totul neegoistă. „Urmăriţi dragostea. Umblaţi şi după darurile duhovniceşti" (1 Cor. 14, 1).

Trăind spre slava lui Dumnezeu. Pavel vorbeşte, de asemenea, despre daruri spirituale în epistola sa către Romani. Chemînd pe fiecare credincios să trăiască spre slava lui Dumnezeu (Rom. 11, 36 - 12, 2), Pavel foloseşte din nou părţi ale trupului, pentru a ilustra diversitatea şi totuşi unitatea ce caracterizează pe credincioşii care se strîng laolaltă în biserică (vers. 3 - 6).

Atunci cînd recunosc că atît credinţa, cît şi darurile spirituale îşi au izvorul în harul lui Dumnezeu, credincioşii rămîn umiliţi. Cu cît sînt date unui credincios mai multe daruri, cu atît mai mare este influenţa spirituală şi cu atît mai mare trebuie să fie dependenţa lui de Dumnezeu.

În acest capitol, Pavel prezintă lista următoarelor daruri: proorocia (vorbirea inspirată, proclamarea), slujba (slujirea, servirea), învăţarea, îmbărbătarea, (sfătuirea, încurajarea), dăruirea, cîrmuirea şi milostenia (compasiunea). Ca şi în 1 Corinteni 12, el termină prezentarea sa cu cel mai mare principiu al creştinismului - iubirea (vers. 9).

Petru a prezentat tema darurilor spirituale pe fundalul faptului că sfîrşitul tuturor lucrurilor „este aproape" (1 Petru 4, 7). Urgenţa ceasului impune ca cei credincioşi să folosească darurile. „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu", spunea el, „fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit" (vers. 10). Asemenea lui Pavel, Petru învaţă că aceste daruri nu sînt pentru glorificarea eului, ci pentru ca „în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu" (vers. 11). De asemenea, acestor daruri el le asociază iubirea (vers. 8). Creşterea bisericii. În cea de-a treia şi ultima examinare de către Pavel a darurilor spirituale, el îndeamnă pe credincioşi: „Purtaţi-vă într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blîndeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului prin legătura păcii" (Ef. 4, 1- 3).

Darurile spirituale contribuie la încurajarea unei unităţi ce face ca biserica să crească. Fiecare credincios a primit „harul. după măsura darului lui Hristos" (vers. 7). 

Domnul Hristos personal „a dat pe unii apostoli; pe alţii prooroci; pe alţii evanghelişti; pe alţii păstori şi învăţători". Aceste daruri sînt date pentru slujire, pentru „desăvîrşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, pînă vom ajunge cu toţii la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos" (vers. 11-13). Aceia care primesc darurile spirituale trebuie, în mod deosebit, să slujească credincioşilor, instruin-du-i în vederea acelui tip de slujire ce corespunde darurilor primite. Aceasta zideşte biserica spre a ajunge la o maturitate care să atingă înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos.

Aceste acţiuni de slujire fac să crească stabilitatea spirituală şi întăresc apărarea bisericii împotriva falselor învăţături, astfel încît credincioşii să nu mai „fie copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vînt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos" (vers. 14-15).

În final, în Hristos, darurile spirituale aduc atît unitate, cît şi prosperitate bisericii. „Din El tot trupul, bine închegat şi strîns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste" (vers. 16). Pentru ca biserica să trăiască creşterea pe care Dumnezeu o intenţionează, fiecare membru trebuie să folosească darurile harului pe care El le dă.

Ca rezultat, biserica cunoaşte o dublă creştere - o creştere în numărul membrilor şi o creştere individuală a darurilor spirituale. Şi, din nou, iubirea este o parte a acestei chemări, pentru că biserica poate să realizeze această zidire şi creştere numai dacă ea foloseşte cu iubire aceste daruri.

Implicaţii ale darurilor spirituale

O slujire comună. Scriptura nu susţine părerea că pastorii trebuie să slujească, în timp ce membrii laici n-au altceva de făcut decît să încălzească băncile din biserică şi să aştepte să fie hrăniţi. Atît pastorii, cît şi membrii laici formează biserica, „un popor pe care Dumnezeu Şi l-a cîştigat ca să fie al Lui" (1 Petru 2, 9). Ei sînt împreună răspunzători pentru binele şi prosperitatea bisericii. Ei sînt chemaţi să lucreze împreună, fiecare după darul special al lui Hristos. Diversitatea darurilor duce la o varietate a slujirii sau a serviciilor, toate unindu-se în lucrarea mărturiei lor pentru lărgirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru a pregăti lumea pentru a întîlni pe Mîntuitorul (Mat. 28, 18-20; Apoc. 14, 6-12).

Rolul corpului pastoral. Doctrina darurilor spirituale aşază pe umerii pastorului responsabilitatea instruirii pentru lucrare a congregaţiei. Dumnezeu a dat pe unii apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători, pentru a înzestra poporul Său în vederea slujirii. „Pastorii nu trebuie să facă lucrarea care aparţine comunităţii, epuizîndu-se pe ei înşişi şi împiedicînd pe alţii să-şi îndeplinească îndatoririle lor. Ei trebuie să înveţe pe membri cum să lucreze în biserică şi în societate". 5 

Pastorul care nu are darul instruirii nu aparţine lucrării pastorale, ci unei alte ramuri a lucrării lui Dumnezeu. 6 Succesul planului lui Dumnezeu pentru biserică depinde de dispoziţia şi capacitatea pastorilor ei de a-i instrui pe membri să folosească darurile date lor de Dumnezeu.

Daruri şi misiune. Dumnezeu dă daruri spirituale pentru folosul întregului corp, nu numai al persoanelor care le primesc. Şi, aşa după cum primitorul nu primeşte darul pentru sine, tot astfel biserica nu primeşte totalitatea darurilor pentru ea. Dumnezeu înzestrează comunitatea bisericii cu daruri ca s-o pregătească pentru a-şi împlini misiunea pe care i-a dat-o El în lume. 

Darurile spirituale nu sînt o răsplată pentru o slujbă bine făcută, ci ele sînt instrumente care să fie folosite pentru a îndeplini bine slujba. Duhul dă în mod obişnuit aceste daruri în raport cu darurile naturale ale persoanei, căci darurile naturale în ele însele nu sînt daruri spirituale. Este necesară naşterea din nou pentru a da unei persoane Duhul. Noi trebuie să fim născuţi din nou pentru a fi înzestraţi cu daruri spirituale.

Unitate în diversitate, nu uniformitate. Unii creştini încearcă să facă pe toţi ceilalţi credincioşi asemenea lor. Acesta este planul omului şi nu al lui Dumnezeu. Faptul că biserica rămîne unită, în ciuda diversităţii darurilor spirituale, arată spre natura complementară a darurilor. Aceasta arată că progresul bisericii lui Dumnezeu depinde de fiecare credincios. Dumnezeu intenţionează ca toate darurile, orice slujire şi acţiune din cadrul bisericii să se împletească laolaltă în lucrarea zidirii, pe temelia pusă de biserică de-a lungul timpului. În Isus Hristos, piatra din capul unghiului, „toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfînt în Domnul" (Ef. 2, 21).

Scopul darurilor - de a da mărturie. Credincioşii primesc o diversitate de daruri, ceea ce demonstrează faptul că fiecare are o misiune individualizată. Cu toate acestea, fiecare credincios trebuie să fie în stare să dea mărturie despre credinţa sa, împărtăşind şi altora credinţa, spunîndu-le ce a făcut Dumnezeu în viaţa lui. Scopul pentru care Dumnezeu dă fiecare dar, indiferent care este acela, este de a face pe posesorul lui în stare să dea mărturie.

Insuccesul folosirii darurilor spirituale. Credincioşii care refuză să folosească darurile lor spirituale, nu numai că îşi vor da seama că darurile lor se atrofiază, ci, de asemenea, îşi pun în pericol viaţa veşnică. Cu o preocupare plină de iubire, Isus a avertizat solemn că slujitorul care nu-şi foloseşte talentul nu este decît „un rob viclean şi leneş", care va ajunge la pierderea răsplătirii veşnice (Mat. 25, 26-30). 7 Slujitorul necredincios admite de bunăvoie că eşecul lui a fost deliberat şi premeditat. Astfel că el a trebuit să poarte răspunderea pentru eşecul său. „În marea zi finală a judecăţii, aceia care au refuzat folosirea ocaziilor şi care fug de răspundere vor fi aşezaţi de către Marele Judecător între făcătorii de rele". 8

Descoperirea darurilor spirituale

Pentru ca membrii să fie implicaţi cu succes în misiunea bisericii, ei trebuie să îşi înţeleagă darurile. Darurile funcţionează ca o busolă, direcţionînd pe posesor spre slujire şi spre a se bucura de viaţa pe care s-o aibă din belşug (Ioan 10, 10). Dacă noi „nu hotărîm sau pur şi simplu neglijăm să recunoaştem, să dezvoltăm şi să exercităm darurile noastre, biserica va fi mai puţin decît poate să fie, mai puţin decît Dumnezeu a intenţionat ca ea să fie". 9 

Procesul descoperirii darurilor noastre spirituale 10 trebuie să aibă următoarele caracteristici:

Pregătire spirituală. Apostolii s-au rugat cu stăruinţă pentru destoinicia de a rosti cuvinte care să conducă pe păcătoşi la Hristos. Ei au dat la o parte diferendele dintre ei şi dorinţa de supremaţie care stătuseră între ei. Mărturisirea păcatului şi pocăinţa i-au adus într-o strînsă comuniune cu Hristos. Aceia care primesc astăzi pe Hristos au nevoie de o experienţă asemănătoare în pregătirea lor pentru botezul Duhului Sfînt.

Botezul Duhului nu este un eveniment unic; noi îl putem trăi zilnic. 11 Avem nevoie să stăruim înaintea Domnului pentru acest botez, pentru că el dă bisericii puterea de a da mărturie şi de a vesti Evanghelia. Pentru a face acest lucru, noi trebuie să ne supunem continuu viaţa lui Dumnezeu, rămînînd pe deplin în Hristos, cerîndu-I înţelepciunea de a descoperi darurile noastre (Iacov 1, 5).

Studiul Scripturii. Studierea, cu rugăciune, a ceea ce ne învaţă Noul Testament despre darurile spirituale îngăduie Duhului Sfînt să impresioneze mintea noastră cu lucrarea deosebită pe care El o are pentru noi. Este important ca noi să credem că Dumnezeu ne-a dat cel puţin un dar care să fie folosit pentru slujirea Sa.

Deschidere faţă de călăuzirea Providenţei. Noi nu putem să folosim Duhul, ci Duhul Sfînt este Acela care ne foloseşte pe noi, pentru că Dumnezeu este Cel care lucrează în poporul Său „şi voinţa şi înfăptuirea. după plăcerea Lui" (Filip. 2, 13). Este un privilegiu să lucrezi în orice ramură a lucrării pe care ne-o prezintă Dumnezeu în providenţa Sa. Noi trebuie să-I dăm lui Dumnezeu ocazia de a lucra prin alţii, ca aceştia să solicite ajutorul nostru. Astfel că noi trebuie să fim gata a răspunde la nevoile bisericii ori de cîte ori este nevoie. Noi nu trebuie să ne temem să încercăm lucruri noi, dar trebuie să ne simţim, de asemenea, liberi să-i informăm pe aceia care ne solicită ajutorul despre talentele şi experienţa noastră.

Confirmarea corpului bisericii. Deoarece Dumnezeu acordă aceste daruri pentru zidirea bisericii Sale, noi putem aştepta ca o confirmare finală a darurilor noastre să vină de la judecata corpului lui Hristos şi nu din partea propriilor noastre simţăminte. Adesea, este mult mai dificil a recunoaşte propriile daruri decît pe cele ale altora. Nu numai că trebuie să fim dispuşi să ascultăm la ceea ce alţii au să ne spună despre darurile noastre, dar este important ca noi să recunoaştem şi să confirmăm darurile date altora de Dumnezeu.

Nimic nu este mai entuziasmant şi mai necesar în vederea creşterii decît să ştim că noi ocupăm poziţia sau îndeplinim serviciul pe care Providenţa ni l-a hotărît. Ce binecuvîntare este pentru noi aceea de a folosi în slujba Sa darul deosebit pe care Hristos ni l-a dat prin Duhul Sfînt. Domnul Hristos doreşte mult să ne dea darurile harului Său. Astăzi, noi putem să acceptăm invitaţia Sa şi să descoperim ce pot să facă darurile Sale într-o viaţă plină de Duhul Sfînt! 

Referinte:

1. Vezi E. G. White „Parabolele Domnului", ed. 1980, pag. 257 - 258. Nu putem face totdeauna distincţie între darurile supranaturale, cele moştenite şi cele dobîndite. În aceia care sînt sub controlul Duhului Sfînt, aceste capacităţi par adesea că se împletesc laolaltă.

2. Vezi Richard Hammill, „Spiritual Gifts in the Church Today" (Daruri spirituale în biserică astăzi), Ministry, iulie 1982, pag. 15, 16.

3. În sensul cel mai larg al cuvîntului, dragostea este un dar de la Dumnezeu, căci toate lucrurile bune vin de la El (Ioan 1, 17). Ea este roada Duhului (Gal. 5, 22), însă nu este un dar spiritual în sensul că Duhul Sfînt a dat acest dar unor credincioşi, dar nu l-a dat tuturor. Fiecare trebuie să „urmărească dragostea" (1 Cor. 14, 1).

4. Comentariul biblic . A. Z. Ş. , vol. 6, pag. 778.

5. White „Appeals for Our Missions" (Apeluri pentru misiunile noastre) în Historical Sketches of the Foreign Missions of the Seventh-day Adventists (Schiţe istorice din misiunile străine ale adventiştilor de ziua a şaptea) (Basel, Elveţia; Imprimerie Polyglotte, 1886), pag. 291. cf. Rex D. Edwards, „A New Frontier-Every Believer a Minister" (O nouă frontieră - fiecare credincios un slujitor), (Mountain View, CA. , Pacific Press, 1979) pag. 58-73.

6. Cf. J. David Newman, „Seminar in Spiritual Gifts" (Seminar despre daruri spirituale) manuscris nepublicat, pag. 3.

7. Cu referire la seriozitatea acestei condiţii, vezi White „Home Discipline" (Disciplina în cămin) Review and Herald, 13 iunie, 1882, pag. 1.

8. Comentariul biblic A. Z. Ş. , vol. 5, pag. 511.

9. Don Jacobsen, .What Spiritual Gifts Mean to Me" (Ce înseamnă darurile spirituale pentru mine) Adventist Review, 25 decembrie 1986, pag. 12.

10. Vezi Roy C. Naden, Discovering Your Spiritual Gifts (Descoperind darurile tale spirituale), Berrien Springs MI, Institute of Church Ministry, 1982; Mark A. Finley, „The Way to Adventist Church Growth (Calea spre creşterea bisericii adventiste) (Siloam Springs, AR: Concerned Communications, 1982); C. Peter Wagner, „Your Spiritual Gifts Can Help Your Church Grow (Darurile tale spirituale pot ajuta comunitatea ta să crească) (Glendale, CA; Regal Books, 1979).

11. Cf. White, Acts of the Apostles, (Faptele Apostolilor), pag. 50; White, Counsels to Parents, Teachers and Students (Sfaturi către părinţi, învăţători şi studenţi), (Mountain View, CA; Pacific Press), 1943, pag. 131.