Legea lui Dumnezeu
Adventiştii de ziua a şaptea cred...
Că marile principii ale Legii lui Dumnezeu sînt cuprinse în Cele Zece Porunci şi exemplificate în viaţa Domnului Isus. Ele exprimă iubirea, voia şi hotărîrile lui Dumnezeu cu privire la comportarea şi relaţiile omului şi sînt obligatorii pentru toţi oamenii din toate timpurile. Aceste precepte constituie baza legămîntului lui Dumnezeu cu poporul Său şi etalonul după care se desfăşoară judecata lui Dumnezeu. Prin intermediul Duhului Sfînt, ele scot în evidenţă păcatul şi trezesc un simţămînt al nevoii după un Mîntuitor. Mîntuirea este numai prin har şi nu prin fapte, dar roada ei este ascultarea de porunci. Această ascultare dezvoltă caracterul creştin şi are ca rezultat o stare de bine. Ea este o dovadă a iubirii noastre faţă de Domnul şi a preocupării pentru concetăţenii noştri. Ascultarea care vine din credinţă demonstrează puterea Domnului Hristos de a transforma viaţa şi întăreşte în acest fel mărturisirea creştină.
Legea lui Dumnezeu
Toţi ochii erau aţintiţi spre munte. Vîrful lui era acoperit de un nor des, ce se făcea tot mai întunecat, întinzîndu-se în jos pînă cînd întreg muntele a fost scufundat în mister. Fulgere izbucneau din întuneric, în vreme ce ecourile tunetelor reverberau în spaţiu.
„Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorîse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor şi tot muntele se cutremura cu putere. Trîmbiţa răsuna tot mai puternic.. (Ex. 19, 18-19). Atît de puternică era această maiestuoasă descoperire a prezenţei lui Dumnezeu, încît tot Israelul tremura.
Deodată, tunetele şi trîmbiţa s-au oprit, făcînd loc unei tăceri apăsătoare. Apoi, Dumnezeu a început să vorbească din întunericul acela dens ce-L înconjura în timp ce El stătea pe munte. Mişcat de o profundă iubire pentru poporul Său, El a rostit Cele Zece Porunci. Moise spunea : „Domnul a venit din Sinai. Şi a ieşit din mijlocul zecilor de mii de sfinţi, avînd în dreapta Lui focul Legii. Da, El iubeşte popoarele: toţi sfinţii sînt în mîna Ta. Ei au stătut la picioarele Tale, au primit Cuvintele Tale. " (Deut. 33, 2. 3).
Cînd a dat Legea pe Sinai, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine nu numai ca maiestuoasa Autoritate supremă a Universului, ci şi ca Răscumpărător al poporului Său (Exod 20, 2). Pentru că El este Mîntuitor, El nu cheamă numai pe Israel, ci cheamă întreaga omenire (Exod 12, 13) să asculte Cele Zece Precepte scurte, cuprinzătoare şi pline de autoritate, ce cuprind datoria fiinţelor omeneşti faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele lor.
Şi Dumnezeu a zis:
„Să nu ai alţi Dumnezei afară de Mine".
„Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sînt sus în ceruri, sau jos pe pămînt, sau în apele mai de jos decît pămîntul. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirile părinţilor în copii pînă la al treilea şi al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur pînă la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele".
„Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui".
„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău; să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pămîntul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvîntat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o".
„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău".
„Să nu ucizi".
„Să nu preacurveşti".
„Să nu furi".
„Să nu mărturiseşti strîmb împotriva aproapelui tău".
„Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru,
care este al aproapelui tău" (Exod. 20, 3-17).
Natura Legii
Ca o reflectare a caracterului lui Dumnezeu, Legea Celor Zece Porunci este morală, spirituală, atotcuprinzătoare, conţinînd principii universale.
O reflectare a caracterului Dătătorului Legii. Sfînta Scriptură prezintă atributele lui Dumnezeu în Legea Sa. Asemenea lui Dumnezeu, „Legea Domnului este desăvîrşită" şi „mărturia Domnului este adevărată". (Ps. 19, 7. 8). „Legea, negreşit, este sfîntă şi porunca este sfîntă, dreaptă şi bună" (Rom. 7, 12). „Toate poruncile Tale sînt adevărul. De multă vreme ştiu din învăţăturile Tale, că le-ai aşezat pentru totdeauna"(Ps. 119, 151-152). În adevăr, „toate poruncile Tale sînt drepte" (Ps. 119, 172).
O lege morală. Cele Zece Porunci transmit standardul lui Dumnezeu de comportare pentru neamul omenesc. Ele definesc relaţiile noastre cu Creatorul şi Răscumpărătorul nostru, cum şi datoria noastră faţă de semenii noştri. Scripturile numesc păcat călcarea Legii lui Dumnezeu (1 Ioan 3, 4).
O lege spirituală. „Legea este duhovnicească" (Rom. 7, 14). De aceea, numai aceia care sînt duhovniceşti (spirituali) şi dau pe faţă roadele Duhului Sfînt pot să asculte de ea (Ioan 15, 4; Gal. 5, 22. 23). Duhul lui Dumnezeu este Acela care ne împuterniceşte să facem voia Sa (Fapte 1, 8; Ps. , 51, 10-12). Locuind în Hristos, noi primim puterea de care avem nevoie pentru a aduce roade spre slava Sa (Ioan 15, 5).
Legile omeneşti au în vedere numai faptele deschise, cunoscute. Dar Cele Zece Porunci „sînt fără margini" (Ps. 119, 96), atingînd gîndurile noastre cele mai tainice, dorinţele şi sentimentele noastre, ca de exemplu gelozia, mînia, pofta trupului şi ambiţia. În predica de pe munte, Isus a subliniat această dimensiune spirituală a Legii, scoţînd în evidenţă faptul că păcatul, călcarea Legii, începe în inimă (Mat. 5, 21. 22. 27. 28; Marcu 7, 21-23).
O Lege afirmativă. Decalogul este mai mult decît numai o serie de oprelişti; el conţine principii mult mai profunde. El prezintă nu numai lucrurile pe care nu trebuie să le facem, ci şi pe cele pe care trebuie să le facem. Noi nu trebuie numai să ne reţinem de la gînduri şi acţiuni rele, noi trebuie să învăţăm să folosim în scopuri bune talentele şi darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu. În felul acesta, fiecare prescripţie negativă are şi o dimensiune pozitivă.
Să luăm, de exemplu, porunca a şasea: „Să nu ucizi"; ea are şi o dimensiune pozitivă: „Să promovezi viaţa". „Este voia lui Dumnezeu ca urmaşii Săi să caute să promoveze binele şi fericirea tuturor acelora care intră în sfera lor de influenţă. Într-un sens profund, misiunea Evangheliei - vestea cea bună a mîntuirii şi viaţa veşnică în Isus Hristos - se bazează pe principiul pozitiv cuprins în porunca a şasea". 1
Legea Celor Zece Porunci nu trebuie văzută „numai din latura prohibitivă, ci şi din aceea a milei. Opreliştile ei sînt garanţia sigură a fericirii prin ascultare. Primită în Hristos, ea lucrează în noi puritatea caracterului care ne va aduce bucurie de-a lungul veacurilor veşniciei. Pentru cel ascultător, ea este un zid de protecţie. În ea, noi vedem bunătatea lui Dumnezeu care descoperă oamenilor principiile imutabile ale neprihănirii, caută să-i ocrotească de relele ce rezultă din călcarea Legii". 2
O lege simplă. Cele Zece Porunci sînt simple, dar în acelaşi timp cuprinzătoare şi profunde. Ele sînt atît de scurte, încît chiar şi un copil poate să le memoreze cu uşurinţă şi, cu toate acestea, sînt atît de larg cuprinzătoare, încît ele acoperă orice păcat posibil.
„Nu este nici o taină, nici un mister în Legea lui Dumnezeu. Toţi pot înţelege marile adevăruri pe care ea le cuprinde. Cea mai slabă minte poate să priceapă aceste reguli; cel mai neştiutor poate să-şi conducă viaţa şi să-şi modeleze caracterul după standardul divin". 3
O lege a principiilor. Cele Zece Porunci sînt un sumar al tuturor principiilor drepte; ele se aplică tuturor oamenilor din toate timpurile. Scriptura spune: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi păziţi poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om" (Ecl. 12, 13).
Decalogul - Cele Zece Porunci (Ex. 34, 28) - constă din două părţi, sugerate de către cele două table de piatră pe care Dumnezeu le-a scris (Deut. 4, 13). Primele patru porunci reglementează datoria noastră faţă de Creatorul şi Răscumpărătorul nostru, iar ultimele şase arată datoria noastră faţă de oameni. 4
Această împărţire derivă din cele două mari principii fundamentale ale iubirii, pe baza cărora acţionează Împărăţia lui Dumnezeu: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Luca 10, 27; cf. Deut. 6, 4. 5; Lev. 19, 18). Aceia care trăiesc aceste principii vor fi în deplină armonie cu Cele Zece Porunci, căci poruncile exprimă aceste principii în mod mai amănunţit.
Prima poruncă îndreaptă spre adorarea exclusivă a unui singur şi adevărat Dumnezeu. A doua interzice idolatria. 5 A treia interzice blasfemia şi profanarea numelui lui Dumnezeu prin jurăminte false. A patra cheamă la păzirea Sabatului şi identifică pe adevăratul Dumnezeu ca fiind Creatorul cerului şi al pămîntului.
Porunca a cincea cere copiilor să se supună părinţilor lor, ca fiind instrumente numite de Dumnezeu pentru transmiterea voinţei Sale descoperite către generaţiile următoare (vezi Deut. 4, 6-9; 6, 1-7). A şasea protejează viaţa ca fiind sacră. A şaptea cere moralitate şi asigură ocrotirea legăturilor conjugale. A opta ocroteşte proprietatea. A noua apără adevărul şi interzice mărturia falsă. A zecea merge la rădăcina tuturor relaţiilor umane, interzicînd a pofti ceea ce aparţine altora. 6
O lege unică. Cele Zece Porunci au meritul unic de a fi singurele cuvinte rostite de Dumnezeu în aşa fel ca să fie auzite de întreaga naţiune (Deut. 5, 22). Neputînd încredinţa această Lege memoriei at|t de nesigure a oamenilor, Dumnezeu a gravat poruncile cu degetul Său pe două table de piatră, ce trebuia să fie păstrate înăuntrul chivotului din sanctuar (Ex. 31, 18; Deut. 10, 2). Pentru a ajuta pe Israel să aplice poruncile, Dumnezeu le-a dat legi suplimentare, cu detalii privind legătura lor cu El şi a unuia cu celălalt. Unele din aceste legi suplimentare se concentrau asupra chestiunilor de ordin civil ale lui Israel (legi civile), altele reglementau ceremoniile de la serviciile din sanctuar (legi ceremoniale). Dumnezeu a transmis aceste legi suplimentare poporului printr-un mijlocitor - Moise - care le-a scris în „Cartea legii", şi a aşezat-o lîngă chivotul legămîntului" (Deut. 31, 25. 26) - şi nu în chivot, aşa cum a procedat cu descoperirea supremă a lui Dumnezeu, Decalogul. Aceste legi suplimentare au fost cunoscute ca fiind „Cartea legii lui Moise" (Iosua 8, 31; Neem. 8, 1; 2 Cron. 25, 4) sau, simplu, „legea lui Moise" (2 Regi 23, 25; 2 Cronici 23, 18). 7
O lege plăcută. Legea lui Dumnezeu cîştigă sufletul omului. Psalmistul spunea: „Cît de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gîndesc la ea. " „De aceea eu iubesc poruncile Tale, mai mult decît aurul, da, mai mult decît aurul curat". Chiar atunci cînd „necazul şi strîmtorarea mă ajung", spunea el, „poruncile Tale sînt desfătarea mea" (Ps. 119, 97. 127. 143). Pentru aceia care iubesc pe Dumnezeu, „poruncile Lui nu sînt grele" (1 Ioan 5, 3). Călcătorii Legii sînt aceia care o consideră ca fiind un jug chinuitor, pentru că cei fireşti „nu se supun Legii lui Dumnezeu şi nici nu pot să se supună" (Rom. 8, 7).
Scopul Legii
Dumnezeu a dat Legea Sa ca o abundentă binecuvîntare, ca să conducă pe oameni la o comuniune mîntuitoare cu Sine. Să notăm următoarele scopuri specifice:
Ea descoperă voia lui Dumnezeu pentru omenire. Ca expresie a caracterului şi iubirii lui Dumnezeu, Cele Zece Porunci descoperă voia şi planul Său pentru omenire. Ele cer o desăvîrşită ascultare, „căci cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate" (Iacov 2, 10). Ascultarea de Lege, ca regulă a vieţii, este vitală pentru mîntuirea noastră. Domnul Hristos personal a spus: „Dacă vrei să intri în viaţă păzeşte poruncile" (Mat. 19, 17). Această ascultare este posibilă numai prin puterea pe care locuirea lăuntrică a Duhului Sfînt o aduce.
Ea este baza legămîntului lui Dumnezeu. Moise a scris Cele Zece Porunci, cu alte legi explicative, într-o carte numită „Cartea legămîntului" (Ex. 20, 1 - 24, 8). 8 Mai tîrziu, el a numit Cele Zece Porunci „tablele legămîntului", indicînd importanţa lor ca bază a legămîntului cel veşnic (Deut. 9, 9; cf. 4, 13).
Ea funcţionează ca standard al judecăţii. Asemenea lui Dumnezeu, „toate poruncile Sale sînt drepte" (Ps. 119, 172). Legea, deci, stabileşte standardul neprihănirii. Fiecare dintre noi va fi judecat de către aceste principii ale neprihănirii şi nu de către conştiinţa noastră. „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui", spune Sfînta Scriptură, „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău" (Ecl. 12, 13, 14; cf. Iacov 2, 12).
Conştiinţele oamenilor diferă unele de altele. Unele conştiinţe sînt „slabe", altele sînt „necurate", „rele", sau însemnate „cu fierul roş în însuşi cugetul lor" (1 Cor. 8, 7, 12; Tit 1, 15; Evr. 10, 22; 1 Tim. 4, 2). Asemenea unui ceas, oricît de exact ar merge, el trebuie să fie „potrivit" după un etalon precis, pentru ca să aibă valoare. Conştiinţa noastră ne spune că noi trebuie să facem ceea ce este drept, dar ea nu ne spune ce este drept. Numai conştiinţele „potrivite" după marele standard al lui Dumnezeu - Legea Sa - ne pot păstra să nu cădem în păcat . 9
Ea pune în evidenţă păcatul. Fără Cele Zece Porunci, oamenii nu pot vedea în mod clar sfinţenia lui Dumnezeu, propria lor vinovăţie sau nevoia lor de pocăinţă.
Cînd ei nu ştiu că încalcă Legea lui Dumnezeu, ei nu au simţămîntul că sînt pierduţi şi au nevoie de sîngele ispăşitor al Domnului Hristos.
Pentru a-i ajuta pe oameni să vadă adevărata lor stare, Legea funcţionează asemenea unei oglinzi (vezi Iacov 1, 23 - 25). Aceia care se „privesc" în ea văd defectele propriului lor caracter, în contrast cu caracterul neprihănit al lui Dumnezeu. În felul acesta legea morală demonstrează faptul că toată lumea este vinovată înaintea lui Dumnezeu (Rom. 3, 19), făcînd astfel pe fiecare în totul răspunzător înaintea Lui.
„Prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului" (Rom. 3, 20), pentru că „păcatul este fărădelege" (1 Ioan 3, 4). În adevăr, Pavel spunea: „Păcatul nu l-au cunoscut decît prin Lege" (Rom. 7, 7). Convingîndu-i pe păcătoşi de păcatul lor, ea îi ajută să-şi dea seama de faptul că sînt condamnaţi, sînt sub judecata mîniei lui Dumnezeu şi stau în faţa pedepsei morţii veşnice. Ea îi aduce la simţămîntul unei totale neputinţe.
Ea este un mijloc de convertire. Legea lui Dumnezeu este instrumentul pe care Duhul Sfînt îl foloseşte pentru a ne conduce la convertire. „Legea Domnului este desăvîrşită şi înviorează (converteşte în versiunea King James) sufletul" (Ps. 19, 7). Cînd, după ce am văzut adevăratul nostru caracter, ne dăm seama că sîntem păcătoşi, că sîntem în rîndul celor morţi şi fără speranţă, atunci simţim nevoia noastră după un Mîntuitor. Atunci vestea cea bună a Evangheliei capătă cu adevărat un rost. În acest fel, Legea ne îndreaptă spre Hristos, singurul care ne poate ajuta să scăpăm de starea noastră disperată. 10 În această înţelegere, Pavel se referă atît la Legea morală, cît şi la legea ceremonială, ca fiind „un îndrumător (învăţător, pedagog), care să ne aducă la Hristos, pentru ca să putem fi îndreptăţiţi prin credinţă" (Gal. 3, 24). 11
În timp ce Legea descoperă păcatul nostru, niciodată ea nu ne poate mîntui. După cum apa este un mijloc de a ne curăţi faţa murdară, după ce am descoperit în oglinda Legii morale a lui Dumnezeu nevoia noastră, ne ducem la izvorul ce este deschis „pentru păcat şi necurăţie" (Zah. 13, 1) şi sîntem curăţaţi prin „sîngele Mielului" (Apoc. 7, 14). Trebuie să privim la Hristos „şi în timp ce Hristos ni Se descoperă pe crucea Golgotei, murind sub povara păcatelor lumii întregi, Duhul Sfînt ne arată atitudinea lui Dumnezeu faţă de toţi aceia care se pocăiesc de nelegiuirea lor". 12 Atunci nădejdea umple sufletele noastre şi în credinţă ne îndreptăm spre Mîntuitorul nostru, care ne dă darul vieţii veşnice (Ioan 3, 16).
Ea ne dă adevărata libertate. Hristos spune că „oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului" (Ioan 8, 34). Atunci cînd călcăm Legea lui Dumnezeu, nu sîntem liberi; dar ascultarea de Cele Zece Porunci ne asigură adevărata libertate. Trăind în limitele Legii lui Dumnezeu, avem libertate faţă de păcat. Astfel dobîndim eliberarea de tot ceea ce însoţeşte păcatul - o continuă teamă, rănirea conştiinţei şi creşterea simţămîntului de vinovăţie şi remuşcare ce uzează forţele vitale ale vieţii. Psalmistul spunea: „Voi umbla în loc larg (în libertate, în traducerea King James), căci caut poruncile Tale" (Ps. 119, 45). Iacov se referea la Decalog ca fiind „Legea împărătească", „legea desăvîrşită, care este legea slobozeniei" (Iacov 2, 8; 1, 25).
Pentru ca să putem obţine această libertate, Isus ne invită să venim la El cu povara păcatelor noastre. În locul lor, El ne oferă jugul Său care este uşor (Mat. 11, 29-30). Jugul este un instrument de lucru, de slujire. Împărţind povara, jugul face mai uşoară aducerea la îndeplinire a sarcinilor. Domnul Hristos Se oferă să fie înjugat împreună cu noi. Jugul în sine este Legea, „marea lege a iubirii făcută cunoscut în Eden, proclamată pe Sinai şi scrisă în inimă în noul legămînt, căci ea este aceea care leagă pe om, pe cel care lucrează, de voinţa lui Dumnezeu". 13 Cînd sîntem înjugaţi cu Hristos, El poartă povara cea grea şi face ca ascultarea să fie o bucurie. El ne face în stare să avem succes în ceea ce mai înainte era imposibil. Astfel că Legea scrisă în inimile noastre devine o plăcere şi o bucurie. Noi sîntem liberi pentru că vrem să facem aşa cum a poruncit El .
Dacă Legea este prezentată fără puterea mîntuitoare a Domnului Hristos, atunci nu va fi nici o eliberare de păcat. Dar harul mîntuitor al lui Dumnezeu, care nu anulează Legea, aduce puterea ce ne eliberează de păcat, pentru că „unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenie" (2 Cor. 3, 17).
Ea înfrînează răul şi aduce binecuvîntări. Creşterea criminalităţii, a violenţei, imoralităţii şi răutăţii ce inundă lumea este un rezultat al desconsiderării Decalogului. Acolo unde această Lege este primită, ea înfrînează păcatul, promovează acţiuni drepte şi contribuie la aşezarea neprihănirii. Naţiunile care au cuprins principiile ei în legile lor au trăit experienţa unei mari binecuvîntări. Pe de altă parte, abandonarea principiilor ei aduce un declin sigur.
În timpurile Vechiului Testament, Dumnezeu a binecuvîntat adesea naţiuni şi persoane individuale, în raport cu ascultarea lor de Legea Sa. „Neprihănirea înalţă pe un popor", spun Scripturile, şi „prin neprihănire se întăreşte un scaun de domnie" (Prov. 14, 34. 16, 12). Aceia care refuză să asculte de poruncile lui Dumnezeu vor avea de suportat nenorociri (Ps. 89, 31. 32). „Blestemul Domnului este în casa celui rău, dar locuinţa celor neprihăniţi este binecuvîntată" (Prov. 3, 33; cf. Lev. 26; Deut. 28). Acelaşi principiu general este valabil şi astăzi. 14
Perpetuitatea Legii
Deoarece Legea morală, Cele Zece Porunci, constituie o reflectare a caracterului lui Dumnezeu, principiile ei nu sînt temporare sau în raport de împrejurări, ci ea este absolută, de neschimbat şi de o valabilitate permanentă pentru neamul omenesc. De-a lungul veacurilor, creştinii au susţinut în mod ferm perpetuitatea Legii lui Dumnezeu, afirmînd cu putere continua ei valabilitate. 15
Legea înainte de Sinai. Legea a existat cu mult înainte ca Dumnezeu să dea Decalogul lui Israel. Dacă ea n-ar fi existat, atunci n-ar fi fost nici un păcat înainte de Sinai, pentru că „păcatul este fărădelege" (1 Ioan 3, 4). Faptul că Lucifer şi îngerii săi au păcătuit este o dovadă a prezenţei Legii chiar înainte de creaţiune (2 Petru 2, 4).
Cînd Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva după chipul Său, El a implantat principiile morale ale Legii în mintea lor şi era natural pentru ei să aducă la îndeplinire voia Sa. Păcătuirea lor a adus păcatul în familia omenească (Rom. 5, 12).
Mai tîrziu, Dumnezeu a spus despre Avraam că el „a ascultat de porunca Mea, şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orînduirile Mele şi legile Mele" (Gen. 26, 4. 5). Şi Moise a învăţat pe popor orînduirile lui Dumnezeu şi legile Sale mai înainte de Sinai (Ex. 16; 18, 16). Un studiu al cărţii Genesei arată că Cele Zece Porunci au fost bine cunoscute înainte de Sinai. Această carte arată clar faptul că Cele Zece Porunci erau cunoscute înainte de promulgarea lor la Sinai, deoarece oamenii înţelegeau că acţiunile condamnate de Decalog erau vinovate. 16 Această înţelegere generală a Legii morale arată că Dumnezeu trebuie să fi înzestrat omenirea de la început cu cunoaşterea Celor Zece Porunci.
Legea la Sinai. În timpul lungii perioade de sclavie în Egipt, o ţară ce nu recunoştea pe adevăratul Dumnezeu (Ex. 5, 2), poporul Israel a trăit în mijlocul idolatriei şi corupţiei. Ca rezultat, ei au pierdut mult din înţelegerea sfinţeniei lui Dumnezeu, a curăţiei şi a principiilor morale. Statutul lor de sclavi a făcut să fie dificil pentru ei să se închine lui Dumnezeu.
Răspunzînd strigătului lor disperat după ajutor, Dumnezeu Şi-a adus aminte de legămîntul Său cu Avraam şi a hotărît să elibereze pe poporul Său din „cuptorul de fier" (Deut. 4, 20), ducîndu-l într-o ţară unde „să păzească poruncile Lui, şi să ţină legile Lui" (Ps. 105, 43-45).
După eliberarea lor, El i-a condus la Muntele Sinai pentru a le da legea morală, etalonul guvernării Sale, şi legile ceremoniale care aveau să-i înveţe că mijlocul mîntuirii este numai prin jertfa ispăşitoare a Mîntuitorului. La Sinai, deci, Dumnezeu a dat Legea în mod direct, în termeni clari şi simpli, „din pricina călcărilor de Lege" (Gal. 3, 19), „pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaşi poruncă" (Rom. 7, 13). Numai aducînd Legea morală a lui Dumnezeu în atenţie într-un mod izbitor, israeliţii puteau să devină conştienţi de nelegiuirea lor, descoperind simţămîntul neajutorării lor şi să înţeleagă nevoia lor de mîntuire.
Legea înainte de revenirea Domnului Hristos. Biblia descoperă faptul că Legea lui Dumnezeu este obiectul atacului lui Satana şi că războiul lui împotriva ei va atinge apogeul chiar înainte de a doua venire. Profeţia arată că Satana va conduce marea majoritate a oamenilor să nu asculte de Dumnezeu (Apoc. 12, 9).
Lucrînd prin intermediul „fiarei", el va îndrepta atenţia lumii spre fiară, în loc de a o îndrepta spre Dumnezeu (Apoc. 13, 3)
1. Legea atacată. Daniel 7 prezintă această putere ca fiind cornul cel mic. Acest capitol vorbeşte despre patru mari fiare, pe care, chiar din timpul Domnului Hristos, cercetătătorii Bibliei le-au identificat ca fiind puterile mondiale ale Babilonului, Medo-Persiei, Greciei şi Romei. Cele zece coarne ale celei de a patra fiare reprezintă diviziunile Imperiului Roman la data prăbuşirii lui (476 d. Hr. ). 17
Viziunea lui Daniel se concentrează asupra cornului cel mic, o putere teribilă şi blasfemitoare ce se va ridica dintre cele zece coarne, simbolizînd ridicarea unei puteri înspăimîntătoare după dezintegrarea Imperiului Roman. Această putere va încerca să schimbe Legea lui Dumnezeu (Dan. 7, 25) şi va lucra în acest fel, pînă cînd Domnul Hristos va reveni (vezi capitolul 19 al acestei cărţi). Acest atac scoate în evidenţă importanţa continuă a Legii în cadrul planului de mîntuire. Viziunea se încheie asigurînd pe poporul lui Dumnezeu că această putere nu va reuşi să înlăture Legea, pentru că judecata va nimici cornul cel mic (Dan. 7, 11. 26 - 28).
2. Sfinţii apără Legea. Ascultarea caracterizează pe sfinţii care aşteaptă a doua venire. În conflictul final, ei se strîng pentru a susţine Legea lui Dumnezeu. Sfintele Scripturi îi descriu în aceşti termeni: ei „păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus" (Apoc. 12, 17; 14, 12) şi aşteaptă cu răbdare revenirea Domnului Hristos.
În pregătirea lor pentru a doua venire, aceştia vestesc Evanghelia, chemînd şi pe alţii să se închine Domnului, recunoscîndu-L ca Creator (Apoc. 14, 6. 7). Aceia care se închină lui Dumnezeu în dragoste vor asculta de El, aşa cum spune Ioan: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui şi poruncile Lui nu sînt grele" (1 Ioan 5, 3).
3. Judecăţile lui Dumnezeu şi Legea. Ultimele şapte plăgi ale judecăţii lui Dumnezeu ce cad asupra celor neascultători îşi au originea în „templul cortului mărturiei" din ceruri (Apoc. 15, 5). Israel era familiarizat cu expresia cortul mărturiei; ea desemna cortul pe care l-a ridicat Moise (Num. 1, 50. 53; 17, 8; 18, 2). El a fost numit astfel pentru că cortul găzduia „chivotul mărturiei" (Ex. 26, 34), care conţinea „cele două table ale mărturiei" (Ex. 31, 18). Astfel, Cele Zece Porunci sînt „mărturia", mărturia voinţei divine faţă de neamul omenesc (Ex. 34, 28. 29).
Dar Apocalipsa 15, 5 se referă la „templul cortului mărturiei din ceruri". Cel al lui Moise era numai o copie a templului din ceruri (Ex. 25, 8. 40; conf. Evrei 8, 1-5); marele original al Legii Celor Zece Porunci este păstrat acolo. Faptul că judecăţile finale sînt legate de călcarea Legii lui Dumnezeu, se adaugă la dovezile privind perpetuitatea Celor Zece Porunci.
Cartea Apocalipsei descrie, de asemenea, deschiderea templului din ceruri, care face să se vadă „chivotul legămîntului Său" (Apoc. 11, 19). Expresia „chivotul legămîntului" denumea chivotul sanctuarului pămîntesc, în care se aflau tablele conţinînd „cuvintele legămîntului, Cele Zece Porunci" (Ex. 34, 28; cf. Num. 10, 33; Deut. 9, 9). Chivotul legămîntului din Sanctuarul ceresc este chivotul original, conţinînd cuvintele legămîntului cel veşnic - originalul Decalogului. În acest fel, este clar faptul că timpul judecăţilor finale ale lui Dumnezeu revărsate asupra pămîntului (Apoc. 11, 18) este legat de deschiderea acestui templu ceresc, cu centrul său fixat asupra chivotului cu Cele Zece Porunci - în adevăr un tablou pe măsura măreţiei Legii lui Dumnezeu ca standard al judecăţii.
Legea şi Evanghelia
Mîntuirea este un dar al harului prin credinţă, nu prin faptele Legii (Ef. 2, 8). „Nici o faptă a Legii, nici un efort, oricît ar fi el de lăudabil şi nici o faptă bună - fie multe, fie puţine, fie că cer sacrificiu, fi e că nu - nu pot în nici un fel să îndreptăţească pe păcătos (Tit 3, 5; Rom. 3, 20). " 18
În toată Scriptura există o perfectă armonie între Lege şi Evanghelie, ele susţinîndu-se una pe alta.
Legea şi Evanghelia înainte de Sinai. Cînd Adam şi Eva au păcătuit, ei au simţit ce înseamnă vinovăţia, teama şi care le sînt nevoile (Gen. 3, 10). Dumnezeu a răspuns nevoilor lor nu prin anularea Legii care-i condamna; ci, El le-a oferit Evanghelia ce avea să-i readucă în comuniune şi ascultare de El.
Această Evanghelie constă dintr-o făgăduinţă a răscumpărării printr-un Mîntuitor, sămînţa femeii, care va veni într-o zi şi va triumfa asupra răului (Gen. 3, 15). Sistemul jertfelor, pe care Dumnezeu a avut plăcerea să li-l dea, i-a învăţat un important adevăr despre ispăşire: şi anume că iertarea poate fi obţinută numai prin vărsarea sîngelui - prin moartea Mîntuitorului. Crezînd că animalul sacrificat simbolizează moartea ispăşitoare a Mîntuitorului în folosul lor, ei au obţinut iertarea de păcat. 19 Ei au fost mîntuiţi prin har.
Această făgăduinţă a Evangheliei a fost centrul legămîntului cel veşnic al harului lui Dumnezeu oferit omenirii (Gen. 12, 1-3; 15, 4. 5; 17, 1-9). Ea era strîns legată de ascultarea de Legea lui Dumnezeu (Gen. 18, 18, 19; 20, 4. 5). Chezăşia legămîntului lui Dumnezeu a fost Fiul lui Dumnezeu care, ca punct central al Evangheliei, a fost „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii" (Apoc. 13, 8). Harul lui Dumnezeu, deci, a început să acţioneze de îndată ce Adam şi Eva au păcătuit. David spunea că „bunătatea Domnului ţine în veci pentru cei ce se tem de El. pentru cei ce păzesc legămîntul Lui şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le împlinească" (Ps. 103, 17-18).
Legea şi Evanghelia la Sinai. Există o strînsă legătură între Decalog şi Evanghelie. Preambulul Legii, de exemplu, se referă la Dumnezeu ca Răscumpărător (Ex. 20, 1). Şi, după proclamarea Celor Zece Po-runci, Dumnezeu i-a învăţat pe israeliţi să înalţe un altar şi să înceapă aducerea de jertfe care aveau să descopere harul Său mîntuitor.
Pe Muntele Sinai, Dumnezeu a dat lui Moise o mare parte a legii ceremoniale ce se ocupa cu construirea sanctuarului, locul unde avea să locuiască Dumnezeu cu poporul Său, să Se întîlnească cu ei pentru a le împărţi binecuvîntările Sale şi a le ierta păcatele (Ex. 24, 9-31, 18). Această dezvoltare a sistemului simplu al jertfelor ce existase mai înainte de Sinai prefigura lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos pentru răscumpărarea păcătoşilor şi apărarea autorităţii şi sfinţeniei Legii lui Dumnezeu.
Locul prezenţei lui Dumnezeu era în Sfînta Sfintelor din sanctuarul pămîntesc, deasupra capacului ispăşirii al chivotului în care erau păstrate Cele Zece Porunci. Fiecare fază a serviciilor din sanctuar simboliza pe Mîntuitorul. Jertfele de sînge arătau spre moartea Lui ispăşitoare, care avea să elibereze neamul omenesc de sub condamnarea Legii.
În timp ce Decalogul a fost aşezat înăuntrul chivotului, legile ceremoniale împreună cu rînduielile civile pe care Dumnezeu le-a dat au fost scrise în „cartea legii", şi pusă „lîngă chivotul legămîntului Domnului. ca martoră împotriva ta" (Deut. 31, 26). Ori de cîte ori păcătuiau, acest „martor" condamna acţiunile lor şi a prevăzut, în mod amănunţit, cerinţele împăcării cu Dumnezeu. De la Sinai şi pînă la moartea Domnului Hristos, păcătoşii, călcători ai Decalogului, găseau speranţă, iertare şi curăţire prin credinţa în Evanghelia reprezentată de către serviciile sanctuarului, prevăzute de legea ceremonială.
Legea şi Evanghelia după Golgota. Aşa cum au observat mulţi creştini, Biblia arată că, în timp ce moartea lui Hristos a abolit legea ceremonială, ea a confirmat continua valabilitate a Legii morale. 20
1. Legea ceremonială. Cînd Domnul Hristos a murit, El a împlinit simbolismul profetic al sistemului jertfelor. Tipul a întîlnit antitipul şi legea ceremonială a ajuns la sfîrşit. Cu veacuri mai înainte, Daniel a profetizat că moartea lui Mesia va „face să înceteze jertfa şi darul de mîncare" (Dan. 9, 27). Cînd Isus a murit, catapeteasma templului a fost în mod supranatural ruptă în două, de sus pînă jos (Mat. 27, 51), arătînd sfîrşitul semnificaţiei spirituale a serviciilor la templu.
Deşi legea ceremonială a jucat un rol vital înainte de moartea Domnului Hristos, ea era deficitară din multe puncte de vedere, fiind numai „umbra bunurilor viitoare" (Evr. 10, 1). Ea a slujit unui scop temporar şi a fost obligatorie pentru poporul lui Dumnezeu pînă la „o vreme de îndreptare" (Evr. 9, 10; cf. Gal. 3, 19), pînă la vremea cînd Domnul Hristos a murit ca adevăratul Miel al lui Dumnezeu.
La moartea Domnului Hristos, autoritatea legii ceremoniale s-a sfîrşit. Jertfa Sa is- păşitoare a oferit iertare pentru toate păcatele. Acest act „a şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era protivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce" (Col. 2, 14; cf. Deut. 31, 26). Apoi, nu a mai fost nicidecum necesar a mai fi aduse la îndeplinire ceremoniile complicate care, în nici un caz, nu erau în stare să îndepărteze păcatele sau să cureţe conştiinţa (Evr. 10, 4; 9, 9. 14). Nu trebuie să ne mai preocupăm de legea ceremonială, cu cerinţele ei complexe referitoare la darurile de mîncare şi băutură, la celebrarea diferitelor sărbători (Paştele, Ziua Cincizecimii), a lunii noi, sau a sabatelor ceremoniale (Col. 2, 16; cf. Evr. 9, 10), care erau numai „umbra lucrurilor viitoare. (Col. 2, 17). 21
Odată cu moartea Domnului Hristos, credincioşii nu mai au deloc nevoie să se ocupe de umbre - reflectarea realităţii care este în Hristos. Acum ei pot să se apropie în mod direct de Mîntuitorul în persoană, pentru că „trupul este al lui Hristos" (Col. 2, 17).
Aşa cum a fost interpretată de iudei, legea ceremonială devenise un obstacol între ei şi alte naţiuni. Ea devenise un mare obstacol în calea misiunii lor de a lumina lumea cu slava lui Dumnezeu. Moartea Domnului Hristos a înlăturat această „lege a poruncilor, în orînduirile ei", surpînd „zidul de la mijloc care-i despărţea" pe neamuri şi iudei, astfel încît să creeze o nouă familie de credincioşi împăcaţi „într-un singur trup, prin cruce" (Efes. 2, 14-16).
2. Decalogul şi crucea. În timp ce moartea Domnului Hristos a pus capăt autorităţii legii ceremoniale, ea a întărit-o pe aceea a Celor Zece Porunci. Hristos a îndepărtat blestemul Legii, eliberînd astfel pe credincioşi de condamnarea ei. Totuşi, aceasta nu înseamnă că Legea a fost abolită, dîndu-ne libertatea de a călca principiile ei. Mărturia abundentă a Sfintelor Scripturi cu referire la perpetuitatea Legii respinge un astfel de punct de vedere.
Calvin declară, pe bună dreptate, că „noi nu trebuie să ne imaginăm că venirea lui Hristos ne-a eliberat de sub autoritatea Legii; pentru că ea este regula veşnică a unei vieţi devotate şi sfinte şi astfel trebuie să fie de neschimbat, ca şi dreptatea lui Dumnezeu. " 22
Pavel a descris legătura dintre ascultare şi Evanghelia harului mîntuitor. Chemînd pe credincioşi la o vieţuire sfîntă, el îi somează să se dea pe ei înşişi lui Dumnezeu „ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpîni asupra voastră, pentru că nu sînteţi sub Lege, ci sub har" (Rom. 6, 13. 14). În acest fel, creştinii nu ţin Legea pentru obţinerea mîntuirii. Cei care încearcă să facă lucrul acesta vor constata o mai adîncă robie faţă de păcat. „Atîta vreme cît omul este sub Lege, el rămîne de asemenea sub puterea păcatului, căci Legea nu poate scăpa pe cineva nici de condamnare, nici de puterea păcatului. Dar aceia care sînt sub har primesc nu numai scăparea de sub condamnare (Rom. 8, 1), ci şi puterea de a birui (Rom. 6, 4). În acest fel, păcatul nu va mai avea stăpînire asupra lor". 23
„Hristos", adaugă Pavel, „este sfîrşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea" (Rom. 10, 4). Deci oricine crede în Hristos îşi dă seama de faptul că El este sfîrşitul Legii ca mijloc de obţinere a neprihănirii. În noi înşine, sîntem păcătoşi, dar, în Isus Hristos, sîntem neprihăniţi prin neprihănirea pe care El ne-o atribuie. 24
Şi totuşi, fiind sub har, credincioşilor nu li se acordă libertatea de a „păcătui mereu, ca să se înmulţească păcatul" (Rom. 6, 1). Dimpotrivă, harul furnizează puterea ce face posibilă ascultarea şi biruinţa asupra păcatului. „Acum dar nu este nici o osîndire pentru cei ce sînt în Hristos Isus, care nu mai trăiesc după îndemnurile firii pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului" (Rom. 8, 1)
Mortea Domnului Hristos proslăveşte Legea susţinând autoritatea ei universală. Dacă Decalogul ar fi putut să fie schimbat, El n-ar mai fi trebuit să moară. Dar pentru că această Lege este absolută şi de neschimbat, era nevoie de o moarte pentru a plăti pedeapsa pe care ea a impus-o. Domnul Hristos a satisfăcut pe deplin această cerinşă, prin moartea Sa pe cruce. Astfel, El a făcut ca viaţa veşnică să fie posibilă pentru toţi aceia care primesc măreţul Său sacrificiu.
Ascultarea de Lege
Oamenii nu pot cîştiga mîntuirea prin propriile lor fapte bune. Ascultarea este rodul mîntuirii prin Hristos. Prin harul Său uimitor, manifestat în mod deosebit la cruce, Dumnezeu a eliberat pe copiii Săi de pedeapsa şi blestemul păcatului. Deşi erau păcătoşi, Hristos Şi-a dat viaţa pentru a le da darul vieţii veşnice. Iubirea îmbelşugată a lui Dumnezeu a trezit în păcătosul pocăit un răspuns ce se manifestă într-o ascultare iubitoare, prin puterea harului revărsat din abundenţă. Credincioşii care au înţeles că Hristos acordă importanţă Legii şi care înţeleg binecuvîntările ascultării vor fi puternic motivaţi să trăiască o viaţă asemenea vieţii Domnului Hristos.
Hristos şi legea. Domnul Hristos a avut cea mai înaltă consideraţie pentru legea Celor Zece Porunci. Ca marele „EU SÎNT", El personal a rostit de pe Sinai Legea morală a Tatălui (Ioan 8, 58; Ex. 3, 14; vezi şi capitolul 4 al acestei cărţi). O parte a misiunii Sale pe pămînt a fost „să vestească o Lege mare şi minunată"(să înalţe Legea şi s-o pună la mare cinste, după traducerea K. J. ) (Is. 42, 21). Un pasaj din psalmi, pe care Noul Testament îl aplică la Hristos, arată cu claritate atitudinea Sa faţă de Lege: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele" (Ps. 40. 8; conf. Evr. 10, 5, 7).
Evanghelia Sa a rodit o credinţă care a susţinut în mod ferm valabilitatea Decalogului. Pavel spunea: „Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum! Dimpotrivă, noi întărim Legea" (Rom. 3, 31).
Astfel că Domnul Hristos a venit nu numai să răscumpere pe om, ci să apere autoritatea şi sfinţenia Legii lui Dumnezeu, prezentînd măreţia şi slava ei înaintea oamenilor şi dîndu-le un exemplu al modului în care să se comporte faţă de ea. Ca urmaşi ai Săi, creştinii sînt chemaţi să înalţe Legea lui Dumnezeu în viaţa lor. Trăind El Însuşi o viaţă de ascultare, izvorîtă din iubire, Hristos a subliniat faptul că urmaşii Săi trebuie să fie păzitori ai poruncilor. Cînd a fost întrebat despre condiţiile vieţii veşnice, El a răspuns: „Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile" (Mat. 19, 17). El a mai rostit şi un avertisment: „Nu orişicine-Mi zice: ’Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri". Călcătorilor Legii li se va refuza intrarea în Împărăţia cerurilor (Mat. 7, 21-23).
Domnul Hristos Însuşi a împlinit Legea, nu nimicind-o, ci printr-o viaţă de ascultare. „Adevărat vă spun", spunea El, „cîtă vreme nu va trece cerul şi pămîntul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege" (Mat. 5, 18). Hristos a subliniat cu putere faptul că marele obiectiv al Legii lui Dumnezeu trebuie să fie totdeauna păstrat în minte: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mat. 22, 37. 38). Cu toate acestea, El dorea ca urmaşii Săi să se iubească unii pe alţii nu aşa cum lumea înţelege iubirea - în mod egoist sau sentimental. Pentru a explica iubirea despre care vorbea, Domnul Hristos a dat „o poruncă nouă" (Ioan 13, 34). Această nouă poruncă nu trebuia să ia locul Decalogului, ci să dea credincioşilor „un exemplu despre ceea ce este în realitate iubirea adevărată, neegoistă, o astfel de iubire ce nu mai fusese manifestată niciodată mai înainte pe pămînt. În acest sens, porunca Sa poate fi descrisă ca fiind nouă. Ea cere nu numai să ’vă iubiţi unii pe alţii’, ci, ’să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu’ (Ioan 15, 12). În mod categoric, noi avem aici încă o dovadă a felului în care Domnul Hristos a înălţat Legea Tatălui Său". 25
Ascultarea descoperă o astfel de iubire. Isus a spus: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele" (Ioan 14, 15). „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămîne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămîn în dragostea Lui" (Ioan 15, 10). Tot la fel, dacă iubim pe copiii lui Dumnezeu, Îl iubim pe Dumnezeu şi „păzim poruncile Lui" (1 Ioan 2, 3).
Numai rămînînd în Hristos putem să dăm o ascultare pornită din inimă. „După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămîne în viţă", spunea El, „tot aşa, nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămîneţi în Mine. Cine rămîne în Mine, şi în cine rămîn Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 4. 5). Pentru a rămîne în Hristos, noi trebuie să fim răstigniţi împreună cu El şi să trăim experienţa despre care scria Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în Mine" (Gal. 2, 20). Pentru aceia care se află în starea aceasta, Hristos poate împlini făgăduinţa noului Său legămînt: „Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu" (Evr. 8, 10).
Binecuvîntările ascultării. Ascultarea dezvoltă caracterul creştin şi produce un simţămînt de bine, făcînd pe credincioşi să crească ca nişte „prunci născuţi de curînd" şi să fie „schimbaţi în acelaşi chip al Lui" (1 Petru 2, 2; 2 Cor. 3, 18). Această schimbare, această transformare de la păcătos la a fi copilul lui Dumnezeu dă o mărturie convingătoare despre puterea Domnului Hristos.
Scriptura pronunţă o binecuvîntare asupra tuturor acelora „care umblă totdeauna după Legea Domnului" (Ps. 119, 1), acelora care îşi găsesc plăcerea „în Legea Domnului" şi care „zi şi noapte cugetă la Legea Lui" (Ps. 1, 2). Multe sînt binecuvîntările ascultării: (1) înţelegere şi înţelepciune (Ps. 119, 98, 99); (2) pace (Ps. 119, 165; Is. 48, 18); (3) neprihănire (Deut. 6, 25; Is. 48, 18); (4) o viaţă curată şi morală (Prov. 7, 1-5); (5) cunoaşterea adevărului (Ioan 7, 17); (6) ocrotire împotriva bolilor (Ex. 15, 26); (7) viaţă lungă (Prov. 3, 1. 2;4, 10. 22); şi (8) asigurarea că rugăciunile vor fi ascultate (1 Ioan 3, 22; conf. Ps. 66, 18).
Invitîndu-ne la ascultare, Dumnezeu făgăduieşte binecuvîntări abundente (Lev. 26, 3-10; Deut. 28, 1-12). Atunci cînd răspunsul nostru este pozitiv, noi devenim ai Lui „o preoţie împărătească, un neam sfînt" (Ex. 19, 5. 6; conf. 1 Petru 2, 5. 9) avînd întîietate .asupra tuturor neamurilor de pe pămînt", „cap" şi „nu coadă" (Deut. 28, 1. 13).
Referinţe:
1. Holbrook, What God‘s Law Means to Me (Ce înseamnă Legea lui Dumnezu pentru mine), Adventist Review, 15 ian. 1987, pag. 16.
2. White, Selected Messages, (Mărturii Selectate), Cartea I, pag. 235.
3. Ibid. , pag. 218.
4. Cf. The Westminster Confession of Faith, (Mărturii de credinţă de la Westminster), 1647, cap. XIX, în The Creeds of Christendom, (Crezurile Creştinătăţii) de Philip Schaff, vol. 3, pag. 640 . 644.
5. Vezi Taylor G. Bunch, The Ten Commandments (Cele Zece Porunci), (Washington D. C. , Review and Herald, 1944, pag. 35 - 36).
6. Ten Commandments (Cele Zece Porunci), Dicţionar Biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 1106.
7. Lege lui Moise poate să se refere, de asemenea la o parte a Vechiului Testament, numită Pentateuh . primele cinci cărţi ale Bibliei. (Luca 24, 44; Fapte 28, 23).
8. În cartea Legământului au fost incluse şi anumite rînduieli civile şi ceremoniale. Preceptele civile nu erau o adăugire la cele ale Decalogului, ci numai aplicări specifice ale cuprinzătoarelor lui principii. Preceptele ceremoniale simbolizau Evanghelia, oferind păcătosului mijloacele harului. Astfel Decalogul este cel care domină legămîntul. Conf. Ier. 7, 21- 23; Francis D. Nichol, Answer to Objection (Răspunsuri la obiecţiuni), (Washington, DC, Review and Herald, 1952), pag. 62 . 68.
9. Arnold V. Wallenkampf, Is Conscience a Safe Guide? (Este conştiinţa un ghid sigur?), Review and Herald, 11 aprilie 1983, pag. 6.
10. Unii au interpretat declaraţia lui Pavel: „Hristos este sfîrşitul Legii pentru oricine crede în El", ca însemnînd că sfîrşitul sau scopul Legii este acela de a ne aduce acolo unde putem vedea păcătoşenia noastră şi să venim la Hristos pentru iertare şi, prin credinţă, să primim neprihănirea Lui. Această folosire a cuvîntului „sfîrşit"(gr. telos) se mai găseşte, de asemenea, în 1 Tes. 1, 5; Iacov 5, 11 şi 1 Petru 1, 9). Vezi, de asemena, şi nota 23.
11. Conf. Comentariul Biblic A. Z. Ş. vol. 6, ed. rev. , pag. 961; White, Selected Messages (Mărturii Selectate), vol. 1, pag. 233. Legea ceremonială era şi ea un îndrumător, aducînd pe om la Hristos, dar prin mijloace diferite. Serviciile din Sanctuar cu jertfele lor îndreptau pe păcătoşi spre iertarea păcatelor pe care sîngele Mielului lui Dumnezeu ce avea să vină, Isus Hristos, o va oferi, făcîndu-i astfel în stare să înţeleagă harul Evangheliei. Ea a fost destinată să dea naştere la iubire pentru Legea lui Dumnezeu, în timp ce jertfele trebuia să fie o ilustrare impresionantă a iubirii lui Dumnezeu în Isus Hristos.
12. Ibid. , pag. 213.
13. White, Hristos, Lumina lumii, pag. 317.
14. Cf. White, Educaţie, pag. 166-176.
15. Mărturisirile istorice de credinţă care susţin valabilitatea ei sînt: Catechismul Valdenzian, 1500. ; Micul catechism al lui Luther, 1529. ; Catechismul anglican, 1549 şi 1662. ; Mărturisirea de credinţă scoţiană, 1560 (reformată); Catechismul de la Heidelberg, 1563 (reformată); A doua mărturisire helvetică, 1566 (reformată); Cele Treizeci şi nouă articole ale religiei, 1571 (Biserica Angliei); Formula de concordat, 1576 (lutheran); Articolele de credinţă irlandeze, 1615 (Biserica episcopală irlandeză); Mărturisirea de credinţă - Westminster, 1647; Scurtul catechism Westminster, 1647; Mărturisirea de credinţă de la Westminster, 1647; Scurtul catehism de la Westminster, 1647;Mărturisirea valdenză de credinţă, 1655; Declaraţia de Savoia, 1658 (congregaţională); Confesiunea Societăţii Prietenilor, 1675 (Quakerü); Confesiunea de la Philadelphia, 1688 (baptistă); Cele douăzeci şi cinci de articole ale religiei, 1784 (metodistă); Conferinţa New Hampshire, 1833 (baptistă); Marele catechism al bisericii ortodoxe, catolice, de răsărit, 1839 (biserica greco-rusă), aşa cum sînt citate în Crezurile creştinătăţii, ed. Philip Schaff, rev. de David S. Schaff (Grand Rapids: Baker Book House, 1983), vol. 1-3.
16. Pentru referinţa la prima şi a doua poruncă vezi Gen. 35, 1 - 4; a patra, Gen. 2, 1-3; a cincea, Gen. 18, 29; a şasea, Gen. 4, 8-11; a şaptea, Gen. 39, 7-9; 19, 1-10; a opta, Gen. 44, 8; a noua, Gen. 12, 11-20; 20, 1-10; şi a zecea, Gen. 27.
17. Froom, .Prophetic Faith" (Credinţa profetică a părinţilor noştri), vol. 1, pag. 456, 894; vol. 2, pag. 528; 784; vol. 3, pag. 252, 744; vol. 4, pag. 392, 846.
18. Questions on Doctrine (Întrebări cu privire la doctrină), pag. 142.
19. Cain şi Abel erau pe deplin cunoscători ai sistemului jertfelor (Gen. 4, 3-5; Evr. 11, 4). Este foarte probabil că Adam şi Eva au obţinut primele lor haine (Gen. 3, 21) din pieile animalelor sacrificate pentru a face ispăşire pentru păcatele lor.
20. Vezi următoarele confesiuni istorice de credinţă: Confesiunea de credinţă Westminster; Articolele de religie irlandeze; Declaraţia de Savoia; Confesiunea de la Philadelphia şi Articolele metodiste de religie.
21. Conf. Comentariului Biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , vol. 6, pag. 204; White, Patriarhi şi Profeţi, pag. 380-381.
22. Calvin, Commenting on a Harmony of the Evangelists (Comentînd asupra armoniei evangheliştilor), tradus de William Pringle (Grand Rapids; Wm. B.
Eerdmans, 1949) vol. 1, pag. 277.
23. Comentariul Biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , vol. 6, pag. 541, 542.
24. Alţii au interpretat pe Hristos ca sfîrşit al Legii, ca însemnînd că Hristos este ţinta sau scopul Legii (Gal. 3, 24) sau împlinirea Legii (Mat. 5, 17). Cu toate acestea, punctul de vedere că Hristos este sfîrşitul Legii ca mijloc de mîntuire (cf. Rom. 6, 14) pare să se potrivească cel mai bine contextului din Romani 10, 4. „Pavel pune în contrast calea lui Dumnezeu, neprihănirea prin credinţă, cu încercările omului, neprihănirea prin Lege. Solia Evangheliei este aceea că Hristos este sfîrşitul Legii ca mijloc spre neprihănire al tuturor acelora ce au credinţă" (Comentariul Biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , vol. 6, pag. 595). Conf. White, Selected Messages (Mărturii Selectate), vol. 1, pag. 394.
25. Nichol, Answers to Objections (Răspunsuri la obiecţiuni), p. 100, 101.