Lucrarea Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc

Adventiştii de ziua a şaptea cred...

Că există un Sanctuar în ceruri, adevăratul tabernacol, ridicat nu de un om, ci de Domnul. În el, Domnul Hristos slujeşte în favoarea noastră, punînd la dispoziţia credincioşilor binefacerile jertfei Sale ispăşitoare, aduse o dată pentru totdeauna pe cruce. El a inaugurat activitatea Sa ca Marele nostru Preot şi a început lucrarea Sa de mijlocire la data înălţării Sale. În 1844, la sfîrşitul perioadei profetice de 2300 zile, El a intrat în cea de-a doua şi ultima fază a slujirii Sale ispăşitoare. Ea este o lucrare a judecăţii de cercetare, care este o parte a eliminării definitive a tuturor păcatelor, simbolizată de către curăţirea sanctuarului ebraic din vechime în Ziua de ispăşire. În acel serviciu simbolic, sanctuarul era curăţit cu sîngele animalelor jertfite, dar lucrurile cereşti sînt curăţite cu sacrificiul desăvîrşit al sîngelui lui Isus Hristos. Judecata de cercetare descoperă fiinţelor cereşti care din cei morţi dorm în Hristos şi astfel, în El, sînt socotiţi vrednici de a avea parte de prima înviere. Ea arată, de asemenea, care dintre cei vii sînt în Hristos, păzind poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus Hristos, şi în El, deci, sînt gata pentru înălţarea în Împărăţia Sa cea veşnică. Această judecată apără dreptatea lui Dumnezeu în salvarea acelora care cred în Isus. Ea declară că aceia care au rămas credincioşi lui Dumnezeu vor primi Împărăţia. Terminarea acestei lucrări a Domnului Hristos va marca încheierea timpului de probă al omenirii înaintea celei de a doua veniri a Domnului Hristos.

Lucrarea Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc

Ceasul jertfei de seară a sosit. Preotul stă în curtea Templului din Ierusalim, gata de a aduce un miel ca jertfă. În timp ce ridică cuţitul ca să înjunghie victima, pămîntul se cutremură. Înspăimîntat, el dă drumul cuţitului şi mielul scapă. Peste vuietul cutremurului, el aude un zgomot puternic, neobişnuit, în timp ce o mînă nevăzută rupe catapeteasma templului de sus şi pînă jos.

Peste oraş, nori negri cuprind o cruce. Cînd Isus, Mielul Pascal al lui Dumnezeu strigă: „S-a sfîrşit!", El moare pentru păcatele lumii.

Tipul a întîlnit antitipul. Chiar evenimentul spre care serviciile de la templu au arătat de-a lungul veacurilor a avut loc. Mîntuitorul Şi-a îndeplinit jertfa Sa ispăşitoare şi, pentru că simbolul a întîlnit realitatea, ritualurile ce prefigurau acest sacrificiu au fost înlăturate. De aceea a fost sfîşiată perdeaua, a căzut cuţitul şi a scăpat mielul.

Dar mai este încă mult din istoria mîntuirii. Ea merge dincolo de cruce. Învierea Domnului Isus şi înălţarea Lui la cer îndreaptă atenţia noastră spre Sanctuarul din ceruri, unde El nu mai slujeşte ca Miel, ci ca Preot. Jertfa adusă o dată pentru totdeauna a fost oferită (Evrei 9, 28); acum, El face posibil ca toţi să beneficieze de această jertfă ispăşitoare.

Sanctuarul din ceruri

Dumnezeu a dat instrucţiuni lui Moise să construiască, ca loc al şederii Sale pămînteşti (Ex. 25, 8), primul sanctuar ce a funcţionat sub primul (vechiul) legămînt (Evr. 9, 1). Acesta era un loc în care oamenii erau învăţaţi calea mîntuirii. Cam 400 de ani mai tîrziu, templul permanent de la Ierusalim, construit de împăratul Solomon, a înlocuit tabernacolul portabil al lui Moise. După ce Nebucadneţar a distrus acest templu, cei din exil, care s-au întors din captivitatea babiloniană, au înălţat cel de-al doilea templu, pe care Irod cel Mare l-a înfrumuseţat şi pe care romanii l-au distrus în anul 70 e. n.

Noul Testament descoperă faptul că noul legămînt are şi el un Sanctuar - unul care este în ceruri. În el, Domnul Hristos slujeşte ca Mare Preot „la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri" (Evr. 8, 1). Acest Sanctuar este „adevăratul cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul" (v. 2). 1 La Muntele Sinai, lui Moise i-a fost arătat „chipul", copia sau modelul în miniatură al Sanctuarului ceresc (vezi Ex. 25, 9. 40). 2 Scriptura numeşte sanctuarul pe care el l-a construit „chipurile (copiile) lucrurilor care sînt în ceruri", „chipul adevăratului locaş de închinare" (Evr. 9, 23. 24). Sanctuarul pămîntesc şi serviciile lui ne oferă deci o deosebită înţelegere a rolului Sanctuarului ceresc.

În multe locuri, Scriptura vorbeşte despre existenţa unui Sanctuar sau Templu ceresc (Ps. 11, 4; 102, 19; Mica 1, 2, 3). 3 În viziune, Ioan vizionarul a văzut Sanctuarul ceresc. El îl descrie ca „Templul cortului mărturiei din cer" (Apoc. 15, 5) şi „Templul lui Dumnezeu, care este în cer" (Apoc. 11, 19). Acolo, el a văzut obiectele după care au fost făcute piesele ce mobilează locul sfînt al sanctuarului pămîntesc, cum sînt cele şapte sfeşnice (Apoc. 1, 12) şi un altar al tămîierii (Apoc. 8, 3). El a văzut acolo şi chivotul legămîntului care era asemenea aceluia din Sfînta Sfintelor din sanctuarul pămîntesc (Apoc. 11, 19).

Altarul ceresc al tămîierii este aşezat înaintea tronului lui Dumnezeu (Apoc. 8, 3; 9, 13), care este în Tempul ceresc al lui Dumnezeu (Apoc. 4, 2; 7, 15; 16, 17). În felul acesta, scena tronului lui Dumnezeu din ceruri (Dan. 7, 9. 10) se află în Templul sau Sanctuarul ceresc. Pentru aceasta, judecata finală iese din Templul lui Dumnezeu (Apoc. 15, 5-8).

Este deci clar faptul că Sfînta Scriptură prezintă Sanctuarul ceresc ca un loc real (Evr. 8, 2) şi nu ca o metaforă sau ceva abstract. 4 Sanctuarul ceresc este, în primul rînd, locul şederii lui Dumnezeu.

Slujirea în Sanctuarul ceresc

Solia Sanctuarului a fost o solie a mîntuirii. Dumnezeu a folosit serviciile lui pentru a vesti Evanghelia (Evr. 4, 2). Serviciile din sanctuarul pămîntesc au fost un „simbol" (parabole - în greceşte) „o asemănare pentru vremurile de acum, pînă la prima venire a Domnului Hristos (Evr. 9, 9. 10). „Prin simbol şi ritual Dumnezeu Şi-a propus să îndrepte credinţa lui Israel asupra jertfei şi slujbei preoţeşti a Răscumpărătorului lumii, Mielul lui Dumnezeu care avea să ridice păcatul lumii" (Gal. 3, 23; Ioan 1, 29). 5

Sanctuarul a ilustrat trei faze ale lucrării de slujire a Domnului Hristos: (1) - Jertfa înlocuitoare; (2) - Mijlocirea preoţească; (3) - Judecata finală.

Jertfa înlocuitoare. Fiecare jertfă adusă la sanctuar simboliza moartea Domnului Isus pentru iertarea păcatelor, descoperind adevărul că, „fără vărsare de sînge, nu este iertare" (Evr. 9, 22). Aceste jertfe ilustrează următoarele adevăruri:

1. Judecata lui Dumnezeu asupra păcatului. Pentru că păcatul este o răzvrătire profund înrădăcinată împotriva a tot ceea ce este bun, curat şi sfînt, el nu poate fi ignorat. „Plata păcatului este moartea" (Rom. 6, 23).

2. Moartea înlocuitoare a Domnului Hristos. „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi.dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor" (Is. 53, 6). „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi" (1 Cor. 15, 3).

3. Dumnezeu a oferit jertfa ispăşitoare. Jertfa aceasta este „Hristos Isus; pe El Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sîngele Lui, o jertfă de ispăşire" (Rom. 3, 24. 25). „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El (Dumnezeu) L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El" (2 Cor. 5, 21). Hristos, Răscumpărătorul, a luat asupra Lui judecata păcatului. De aceea, „Hristos a fost tratat cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi trataţi cum merita El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El nu contribuise cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi nu contribuisem cu nimic. El a suferit moartea, care era a noastră, ca noi să putem primi viaţa care era a Lui". ’Prin rănile Lui sîntem tămăduiţi’ (Is. 53, 5). " 6

Jertfele de la sanctuarul pămîntesc erau repetative. Asemenea unei povestiri, acest ritual-parabolă al răscumpărării era povestit şi repovestit, an după an. Prin contrast, Antitipul - moartea ispăşitoare reală a Domnului nostru - a avut loc la Calvar, o dată pentru totdeauna (Evrei 9, 26-28; 10, 10-14).

Pe cruce, pedeapsa pentru păcatul neamului omenesc a fost pe deplin plătită. Dreptatea divină a fost satisfăcută. Din perspectivă legală, lumea a fost readusă în graţia lui Dumnezeu (Rom. 5, 18). Ispăşirea sau împăcarea a fost desăvîrşită la cruce, aşa cum fusese prefigurată de jertfe, şi astfel credinciosul pocăit se poate încrede în lucrarea încheiată a Domnului nostru. 7

Mijlocirea preoţească. Dacă jertfele făceau ispăşire pentru păcat, de ce mai era nevoie de un preot?

Rolul preotului atrăgea atenţia la nevoia de mijlocire între păcătoşi şi Dumnezeul cel Sfînt. Mijlocirea preoţească descoperă seriozitatea păcatului şi înstrăinarea pe care el o aduce între un Dumnezeu fără păcat şi creatura păcătoasă. „Aşa după cum fiecare jertfă prefigura moartea Domnului Hristos, tot astfel fiecare preot prefigura lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos ca Mare Preot în Sanctuarul ceresc. ’Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur
Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos’ (1 Tim. 2, 5). " 8

1. Mijlocire şi ispăşire. Aplicarea sîngelui ispăşitor în timpul lucrării de mijlocire a preotului era considerată şi ca o formă de ispăşire (Lev. 4, 35). Termenul „ispăşire" implică şi reconcilierea între două părţi înstrăinate. Cum moartea ispăşitoare a Domnului Hristos a împăcat lumea cu Dumnezeu, tot astfel mijlocirea Sa sau aplicarea meritelor vieţii Sale fără de păcat şi ale morţii înlocuitoare fac din ispăşire sau împăcarea cu Dumnezeu o realitate personală
pentru credincios.

Preoţia levitică ilustrează lucrarea mîntuitoare pe care Domnul Hristos a continuat-o de la moartea Sa. Marele nostru Preot slujeşte „la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri", acţionînd ca „slujitor al Locului prea sfînt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul" (Evr. 8, 1. 2).

Sanctuarul ceresc este marele centru de comandă, unde Domnul Hristos Îşi desfăşoară slujirea Sa preoţească pentru mîntuirea noastră. El este în stare „să mîntuiască în chip desăvîrşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei" (Evr. 7, 25). De aceea, noi sîntem încurajaţi să ne apropiem cu „deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie" (Evr. 4, 16).

În sanctuarul pămîntesc, preoţii aduceau la îndeplinire două slujbe distincte - o slujbă zilnică în locul sfînt (Sfînta sau prima despărţitură) şi slujirea anuală în locul prea sfînt (Sfînta Sfintelor sau a doua despărţitură). Aceste servicii ilustrează lucrarea preoţească a Domnului Hristos. 9

2. Slujirea în locul sfînt. Lucrarea preoţească în locul sfînt al sanctuarului putea fi caracterizată ca o lucrare de mijlocire, iertare, împăcare şi restaurare. Fiind o lucrare continuă, aceasta asigura accesul continuu la Dumnezeu, prin preot.10 Ea simboliza adevărul că păcătosul pocăit are acces imediat şi continuu înaintea lui Dumnezeu, prin slujba preoţească a Domnului Hristos, ca Mijlocitor şi Mediator (Ef. 2, 18; Evr. 4, 14-16; 7, 25; 9, 24; 10, 19-22).

Cînd păcătosul pocăit 11 venea la sanctuar cu jertfa, el punea mîinile pe capul animalului nevinovat şi mărturisea păcatul său. Acest act transmitea, în mod simbolic, păcatul său şi pedeapsa pentru el asupra victimei. Ca rezultat, el obţinea iertarea păcatelor. 12 După cum afirmă „Enciclopedia iudaică", „punerea mîinilor pe capul victimei este un ritual obişnuit prin care se realizează substituirea şi transferul păcatelor". „În fiecare jertfă adusă există ideea
substituirii, victima ia locul omului păcătos. "13

Sîngele jertfei pentru păcat era folosit în una din cele două căi: a) Dacă era dus în Sfînta, el era stropit înaintea perdelei dinăuntru şi aşezat pe coarnele altarului tămîierii (Levitic 4, 6. 7. 17. 18); b) Dacă nu era dus în sanctuar, atunci el era aşezat pe coarnele altarului arderii de tot ce se afla în curte (Lev. 4, 25. 30). În cazul acesta, preotul mînca o parte a cărnii jertfei aduse (Lev. 6, 25. 26. 30). Şi întrun caz şi în altul, participanţii înţelegeau că păcatele lor şi răspunderea pentru ele erau transferate asupra sanctuarului şi asupra preoţiei lui.14

14 „În acest ritual ilustrativ, sanctuarul îşi asuma vina şi răspunderea păcătosului - cel puţin pentru momentul acela - atunci cînd cel pocăit aducea o jertfă pentru păcat, mărturisindu-şi greşelile. El pleca de acolo iertat, asigurat de faptul că Dumnezeu l-a primit. Astfel că în experienţa antitipică, cînd un păcătos este atras la pocăinţă de Duhul Sfînt, pentru a primi pe Hristos ca Domn şi Mîntuitor personal, Domnul Hristos ia asupra Sa păcatele şi răspunderea pentru ele. El este iertat fără plată. Hristos este Garantul credinciosului, aşa cum este şi Înlocuitorul lui. " 15

În tip şi antitip, lucrarea săvîrşită în Sfînta se concentrează în principal asupra persoanei. Lucrarea preoţească a Domnului Hristos asigură păcătosului iertare şi împăcarea cu Dumnezeu (Evr. 7, 25). „De dragul Domnului Hristos, Dumnezeu iartă pe păcătosul pocăit, îi acordă caracterul neprihănit şi ascultarea Fiului Său, îi iartă păcatele şi îi înscrie numele în cartea vieţii, considerîndu-l ca pe unul dintre fiii Săi (Ef. 4, 32; 1 Ioan 1, 9; 2 Cor. 5, 21; Rom. 3, 24; Luca 10, 20). Şi, atîta vreme cît credinciosul rămîne în Hristos, harul spiritual este mijlocit pentru el de către Domnul nostru, prin Duhul Sfînt, astfel încît el se maturizează spiritual şi dezvoltă virtuţi şi însuşiri ce reflectă caracterul divin" (2 Petru 3, 18; Gal. 5, 22. 23). 16

Slujirea în Sfînta aduce credinciosului îndreptăţirea şi sfinţirea.

Judecata finală. Evenimentele din Ziua Ispăşirii ilustrează cele trei faze ale judecăţii finale a lui Dumnezeu. Acestea sînt: 
(1) judecata premilenială (menţionată de obicei ca judecata de cercetare), care mai este numită şi judecata preadventă; 
(2) judecata milenială; 
(3) judecata executivă, care are loc la sfîrşitul mileniului.

1. Slujirea din Sfînta Sfintelor. A doua parte a slujbei preoţeşti este, în principal, concentrată asupra sanctuarului, gravitînd în jurul curăţirii sanctuarului şi a poporului lui Dumnezeu. Această formă de slujire, care se concentra în Sfînta Sfintelor şi pe care numai marele preot o putea aduce la
îndeplinire, era limitată la o singură zi a anului religios.

Curăţirea sanctuarului cerea doi ţapi - unul pentru Dumnezeu şi altul de trimis (Azazel, în ebraică). Sacrificînd ţapul pentru Dumnezeu, marele preot făcea „ispăşirea pentru sfîntul locaş (în realitate Sfînta sfintelor, în acest capitol), pentru cortul întîlnirii şi pentru altar (cel din curte)" (Lev. 16, 20; cf. 16, 16-18).

Luînd sîngele ţapului pentru Dumnezeu, care reprezenta sîngele lui Hristos, şi ducîndu-l în Sfînta Sfintelor, marele preot îl aplica în mod direct, chiar în prezenţa lui Dumnezeu, milostivitorului - acoperămîntul chivotului conţinînd cele Zece Porunci - pentru a satisface cerinţele legii sfinte a lui Dumnezeu. Acţiunea sa simboliza preţul nespus de mare pe care Domnul Hristos avea să-L plătească pentru păcatele noastre, descoperind astfel cît de doritor este Dumnezeu să împace pe poporul Său cu Sine (2 Cor. 5, 19). Apoi, el ducea acest sînge pe altarul tămîierii şi pe altarul arderilor de tot, care, în fiecare zi a anului, fuseseră stropite cu sîngele care reprezenta păcatele mărturisite. Prin aceasta, marele preot făcea ispăşire pentru sanctuar, ca şi pentru popor şi realiza astfel curăţirea şi a unuia şi a altuia (Lev. 16, 16-20. 30-33).

În continuare, reprezentînd pe Domnul Hristos ca Mijlocitor, marele preot lua asupra sa păcatele ce mînjiseră sanctuarul şi le transfera asupra ţapului ce era viu pentru Azazel, care apoi era dus departe de tabăra poporului lui Dumnezeu. Această acţiune îndepărta păcatele poporului, care, în mod simbolic, fuseseră transferate de la credincioşii pocăiţi asupra sanctuarului, prin sîngele sau carnea jertfelor, în cadrul slujbei zilnice de iertare. În acest fel, sanctuarul era curăţit şi pregătit astfel pentru lucrarea de slujire a unui nou an (Lev. 16; 16-20; 30-33). 17 Şi, în felul acesta, toate lucrurile erau puse în rînduială între Dumnezeu şi poporul Său. 18

Ziua ispăşirii, deci, ilustrează procesul judecăţii ce se ocupă cu eradicarea păcatului. Ispăşirea adusă la îndeplinire în această zi „prefigurează aplicarea finală a meritelor Domnului Hristos spre a îndepărta pentru veşnicie prezenţa păcatului şi a realiza deplina împăcare a universului într-o unică şi armonioasă conducere - aceea a lui Dumnezeu. " 19

2. Azazel, ţapul de trimis. Cuvîntul Azazel este o transliterare din ebraicul azazel, cu origine şi semnificaţie incerte. Expresia folosită adesea „ţapul de trimis" este modelată după Vulgata, caper emissarius. În Levitic 16, 27 el mai este numit „ţapul ispăşitor". 20 O cercetare atentă a capitolului 16 al cărţii Leviticului descoperă faptul că Azazel reprezintă pe Satana şi nu pe Hristos, aşa cum au gîndit unii. Argumentele care susţin această interpretare sînt următoarele:

1. Ţapul de trimis nu era sacrificat ca jertfă şi astfel nu putea fi folosit ca mijloc de obţinere a iertării. Căci „fără vărsare de sînge, nu este iertare" (Evr. 9, 22).

2. Sanctuarul era curăţit în întregime prin sîngele ţapului pentru Domnul, mai înainte ca ţapul de trimis să fie introdus în ritual (Lev. 16, 20).

3. Pasajul tratează ţapul de trimis ca pe o fiinţă personală care este în opoziţie cu Dumnezeu" (Leviticul 16, 8 citit ad litteram spune: „Unul pentru Iahweh şi celălalt pentru Azazel"). Astfel deci, în cadrul parabolei sanctuarului, este mult mai potrivit să vedem în ţapul pentru Domnul un simbol al Domnului Hristos şi în ţapul de trimis - Azazel - un simbol al lui Satana. 21

3. Diferitele faze ale judecăţii. Ritualul ţapului de trimis din Ziua Ispăşirii arată dincolo de Calvar, la sfîrşitul istoriei păcatului - îndepărtarea păcatului şi a lui Satana. „Întreaga responsabilitate pentru păcat va fi pusă asupra lui Satana, generatorul şi instigatorul lui. Satana şi urmaşii săi, ca şi toate consecinţele păcatului vor fi îndepărtate din Univers, prin nimicire. Ispăşirea prin judecată va aduce deci o deplină împăcare şi armonie în Univers (Ef. 1, 10). Acesta este obiectivul pe care a doua şi ultima fază a lucrării preoţeşti a Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc îl va realiza. " 22 Această judecată are în vedere reabilitarea finală a lui Dumnezeu înaintea Universului. 23

Ziua Ispăşirii înfăţişează cele trei faze ale judecăţii finale.

a. Îndepărtarea păcatelor de pe sanctuar are legătură cu prima fază a judecăţii, judecata de cercetare sau judecata pre-adventă. Ea "se concentrează asupra numelor scrise în cartea vieţii, aşa cum Ziua Ispăşirii se concentra asupra îndepărtării de deasupra sanctuarului a păcatelor mărturisite de păcătoşii pocăiţi. Credincioşii cei falşi vor fi scoşi afară, îndepărtaţi; credinţa adevăraţilor credincioşi şi unirea lor cu Hristos va fi reconfirmată înaintea Universului loial faţă de Dumnezeu, iar rapoartele păcatelor vor fi şterse. " 24

b. Expulzarea „ţapului de trimis" în pustie simbolizează întemniţarea lui Satana pentru o mie de ani pe acest pămînt pustiit, perioadă ce începe la a doua venire şi coincide cu a doua fază a judecăţii finale, care are loc în ceruri (Apoc. 20, 4; 1 Cor. 6, 1-3). Această judecată milenială cuprinde o reexaminare a judecăţii celor nelegiuiţi şi va fi spre folosul celor răscumpăraţi, dîndu-le posibilitatea să pătrundă modul în care Dumnezeu tratează păcatul şi pe acei păcătoşi care n-au fost mîntuiţi. Ea va răspunde la toate întrebările pe care cei mîntuiţi le pot avea despre mila şi dreptatea lui Dumnezeu (vezi cap. 26).

c. Curăţirea taberei simbolizează rezultatele celei de a treia faze a judecăţii - cea executivă-, cînd focul va nimici pe nelegiuiţi şi va curăţi pămîntul (Apoc. 20, 11-15; Mat. 25, 31- 46; 2 Petru 3, 7-13).

Sanctuarul ceresc în profeţie

În discuţia de mai sus, ne-am concentrat atenţia asupra sanctuarului din perspectiva tip-antitip. Acum vom privi asupra lui în profeţie.

Ungerea Sanctuarului ceresc. Cele 70 de săptămîni din Daniel 9 conduc spre inaugurarea lucrării preoţeşti a Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc. Unul dintre ultimele evenimente care trebuia să aibă loc în timpul celor 490 de ani era „ungerea Sfîntului Sfinţilor" (Dan. 9, 24 - vezi capitolul 4 al acestei cărţi). Ebraicul qodesh qodeshim a fost tradus cu „Cel prea sfînt". (Cornilescu a tradus cu „Sfîntul Sfinţilor" - nota trad. ). Dar o traducere literală înseamnă „Sfînta Sfintelor". Va fi deci mai bine a traduce expresia cu „ungerea Sfintei Sfintelor" sau "ungerea locului cel prea sfînt".

După cum, în timpul inaugurării sanctuarului pămîntesc, el a fost uns cu uleiul sfînt pentru a-l consacra pentru serviciile ce se aduceau în el, tot astfel, la inaugurarea lui, Sanctuarul ceresc trebuia să fie uns spre a fi consacrat lucrării de mijlocire a Domnului Hristos. La înălţarea Lui la cer, imediat după moartea şi învierea Sa (Dan. 9, 27), 25 Domnul Hristos Şi-a început lucrarea Sa ca Mare Preot şi Mijlocitor.

Curăţirea Sanctuarului ceresc. Vorbind despre curăţirea Sanctuarului ceresc, Epistola către Evrei spune: „Şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sînge; şi, fără vărsare de sînge, nu este iertare. Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sînt în ceruri /sanctuarul pămîntesc/ a trebuit curăţate în felul acesta, cu sîngele animalelor, trebuia ca însăşi lucrurile cereşti /Sanctuarul ceresc/ să fie curăţite cu jertfe mai bune decît acestea . (Evr. 9, 22-23)

Diferiţi comentatori au adoptat această învăţătură biblică. Henry Alford remarca faptul că „însuşi cerul avea nevoie de curăţire şi a obţinut-o prin sîngele ispăşitor al Domnului Hristos. " 26 B. F. Westcott comenta: „Se poate spune că pînă şi lucrurile cereşti, în măsura în care ele întruchipează condiţiile viitoare ale vieţii omului, au contractat, prin căderea în păcat, ceva ce cere a fi curăţit". Sîngele Domnului Hristos a fost acela, spunea el, care a făcut posibilă „curăţirea modelului ceresc al sanctuarului pămîntesc. " 27

După cum păcatele poporului lui Dumnezeu erau puse, prin credinţă, asupra jertfei pentru păcat şi apoi transferate în mod simbolic asupra sanctuarului pămîntesc, tot astfel, sub noul legămînt, păcatele mărturisite ale celui pocăit sînt aşezate, prin credinţă, asupra Domnului Hristos. 28

Şi, după cum, în tipica Zi a Ispăşirii, curăţirea sanctuarului pămîntesc îndepărta păcatele acumulate acolo, tot astfel Sanctuarul ceresc este curăţit prin îndepărtarea finală a rapoartelor păcatelor din cărţile cerului. Dar, mai înainte ca aceste rapoarte să fie în cele din urmă clarificate, ele vor fi examinate, pentru a stabili cine, prin pocăinţă şi credinţă în Hristos, este îndreptăţit să intre în Împărăţia Sa cea veşnică. Curăţirea Sanctuarului ceresc, deci, implică o lucrare de cercetare sau judecată, 29 care era reflectată pe deplin în natura Zilei de Ispăşire ca zi a judecăţii. 30 Această judecată, care ratifică hotărîrea cu privire la cine va fi mîntuit şi cine va fi pierdut, trebuie să aibă loc mai înainte de a doua venire, pentru că în acel timp Domnul Hristos Se întoarce aducînd răsplata Sa, „ca să dea fiecăruia după fapta lui" (Apoc. 22, 12). Atunci, de asemenea, se va răspunde acuzaţiilor lui Satana (conf. Apoc. 12, 10).

Toţi aceia care s-au pocăit în adevăr, şi prin credinţă au făcut apel la sîngele jertfei ispăşitoare a Domnului Hristos, au primit iertare. Cînd numele lor ajung să fie luate în discuţie la această judecată şi ei sînt găsiţi îmbrăcaţi cu haina neprihănirii Domnului Hristos, păcatele lor sînt şterse şi ei sînt socotiţi vrednici de viaţa veşnică (Luca 20, 35). „Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui" (Apoc. 3, 5).

Profetul Daniel dezvăluie natura acestei judecăţi de cercetare. În timp ce puterea apostată, simbolizată de cornul cel mic, continuă lucrarea lui blasfematoare şi persecutoare împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său de pe pămînt (Dan. 7, 8. 20. 21. 25), scaunele de domnie sînt aşezate şi Dumnezeu prezidează judecata finală. Această judecată are loc în sala tronului din Sanctuarul ceresc şi la ea participă mulţimi de martori cereşti. Cînd Curtea ia loc, cărţile se deschid, aceasta însemnînd începutul procedurii de cercetare (Daniel 7, 9. 10). Numai după această judecată puterea apostată este nimicită (Dan. 7, 11). 31

Timpul judecăţii. Atît Domnul Hristos, cît şi Tatăl sînt implicaţi în judecata de cercetare. Mai înainte ca El să Se întoarcă pe pămînt, pe „norii cerului", Domnul Hristos, ca „Fiu al omului", vine „pe norii cerului" la „Cel îmbătrînit de zile", Dumnezeu Tatăl, şi stă înaintea Lui (Dan. 7, 13). Chiar de la înălţarea Sa, Domnul Hristos a acţionat ca Mare Preot, ca Mijlocitorul nostru înaintea lui Dumnezeu (Evrei 7, 25). Dar, de data aceasta, El vine să primească Împărăţia (Dan. 7, 14).

1. Umbrirea lucrării preoţeşti a Domnului Hristos. Daniel 8 ne vorbeşte despre lupta dintre bine şi rău şi triumful final al lui Dumnezeu. Acest capitol descoperă faptul că între inaugurarea lucrării Domnului Hristos ca Mare Preot şi curăţirea Sanctuarului ceresc, o putere pămîntească va pune în umbră lucrarea Domnului Hristos.

Berbecele din această viziune reprezintă Imperiul Medo-persan (Dan. 8, 2); cele două coarne, cel mai mare fiind cel din urmă, înfăţişează în mod clar cele două faze ale ei, partea dominantă, persană, a imperiului, apărînd ultima. Aşa cum a profetizat Daniel, această împărăţie orientală şi-a extins puterea ei spre „apus, spre miazănoapte şi spre miazăzi, " „şi a devenit mare" (Dan. 8, 4).

Berbecele venind de la apus simboliza Grecia, cu marele corn, „cel dintîi împărat" al ei, reprezentînd pe Alexandru cel Mare (Dan. 8, 21). Venind de la apus, Alexandru înfrînge cu repeziciune Persia. Apoi, în numai cîţiva ani după moartea sa, imperiul său a fost împărţit în „patru împărăţii" (Dan. 8, 8. 22): împărăţiile lui Casandru, Seleuc, Lisimah şi Ptolemeu.

La „sfîrşitul stăpînirii lor" (Dan. 8, 23), cu alte cuvinte, spre sfîrşitul Imperiului Grecesc divizat, se va ridica „un corn mic" (Daniel 8, 9). Unii consideră pe Antioh Epifanul, un împărat sirian care a domnit peste Palestina pentru o scurtă perioadă de timp, în secolul al doilea î. e. n. , ca împlinind această parte a profeţiei. Alţii, între care mulţi reformatori, au identificat acest corn mic cu Roma, în cele două faze ale ei, păgînă şi papală. Această ultimă interpretare împlineşte în mod exact descrierea făcută de Daniel, pe cînd cealaltă nu o împlineşte. 32 Să reţinem următoarele puncte:

a. Puterea cornului cel mic se întinde de la prăbuşirea Imperiului Grecesc pînă la „vremea sfîrşitului" (Dan. 8, 17). Numai Roma păgînă şi papală împlineşte această descriere a timpului.

b. Profeţiile din Daniel, capitolele 2, 7 şi 8 sînt paralele (vezi schiţa profeţiilor paralele de la pagina 493 a acestei cărţi). Cele patru metale ale chipului din Daniel 2 şi cele patru fiare din Daniel 7 reprezintă aceleaşi imperii mondiale: Babilon, Medo-Persia, Grecia şi Roma. Atît picioarele de fier şi lut, cît şi cele zece coarne ale celei de a patra fiare reprezintă divizarea Imperiului Roman, acele state împărţite ce vor continua să existe pînă la cea de a doua venire. Să reţinem că ambele profeţii arată spre Roma ca fiind succesoarea Greciei şi ca fiind ultimul imperiu înainte de a doua venire şi judecata finală. Cornul cel mic din Daniel 8 se aşază bine în această schemă; Roma urmează Greciei şi este nimicită în mod supranatural sau „zdrobită, fără ajutorul vreunei mîini omeneşti" (Dan. 8, 25; cf. Dan. 2, 34). 33

c. Medo-Persia este numită „mare"; Grecia este descrisă ca fiind „foarte mare", iar despre cornul cel mic se spune: „s-a mărit nespus de mult" (Dan. 8, 4. 8. 9). Roma, unul dintre cele mai mari imperii ale lumii, corespunde acestei descrieri.

d. Numai Roma şi-a extins imperiul spre miazăzi (Egipt), spre răsărit (Macedonia şi Asia Mică) şi „spre ţara cea minunată" (Palestina), exact aşa cum a spus profeţia (Dan. 8, 9).

e. Roma s-a ridicat împotriva „căpeteniei oştirii", a „Domnului domnilor" (Dan. 8, 11. 25), care nu este altul decît Domnul Isus Hristos. .Împotriva Lui şi a poporului Său, ca şi împotriva Sanctuarului, puterea Romei a dus una dintre cele mai uimitoare lupte. Această descriere acoperă atît faza păgînă, cît şi cea papală a Romei. În timp ce Roma păgînă s-a împotrivit Domnului Hristos şi a nimicit în adevăr Templul din Ierusalim, Roma papală a pus în umbră, în mod real, lucrarea preoţească de mijlocire a Domnului Hristos în favoarea păcătoşilor în Sanctuarul ceresc (vezi Evr. 8, 1. 2), prin substituirea unei preoţii ce susţine că oferă iertare prin mijlocirea oamenilor. " 34. Această putere apostată avea să se bucure de oarecare succese, pentru că ea „a aruncat adevărul la pămînt şi a izbutit în ce a început" (Dan. 8, 12).

2. Timpul restaurării, curăţirii şi judecării. Dumnezeu nu avea să îngăduie ca umbrirea adevărului slujbei de Mare Preot a Domnului Hristos să meargă la infinit. Cu credincioşie, prin bărbaţi şi femei cu temere de Dumnezeu, El a reînsufleţit cauza Sa. Descoperirea parţială de către Reformaţiune a rolului Domnului Hristos, ca marele nostru Mijlocitor, a determinat o mare reînviorare înăuntrul lumii creştine. Şi totuşi, mai era încă mult adevăr despre lucrarea Domnului Hristos în ceruri, care să fie descoperit.

Viziunea lui Daniel arăta că rolul Domnului Hristos, ca Marele nostru Mare Preot, avea să dobîndească o semnificaţie decisivă către „vremea sfîrşitului" (Dan. 8, 17), cînd El va începe lucrarea Sa specială de curăţire şi judecată, pe lîngă continua Sa lucrare de mijlocire (Evr. 7, 25). 35 Viziunea precizează timpul cînd Domnul Hristos trebuia să înceapă această lucrare a zilei antitipice de ispăşire, lucrarea judecăţii de cercetare (Dan. 7) şi curăţirea sanctuarului: „Pînă vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfîntul Locaş va fi curăţit" (Dan. 8, 14). 36 Pentru că viziunea se referea la vremea sfîrşitului, sanctuarul despre care ea vorbeşte nu poate fi sanctuarul pămîntesc - căci el a fost distrus în anul 70 e. n. Profeţia trebuie să se refere astfel la Sanctuarul noului legămînt din ceruri - locul în care Domnul Hristos slujeşte pentru mîntuirea noastră.

Ce sînt cele 2300 de zile sau „2300 de seri şi dimineţi" cum spune originalul ebraic? 37 După Genesa 1, o „seară şi o dimineaţă" este o zi. Aşa cum am văzut în capitolele 4 şi 12 ale acestei cărţi, o perioadă de timp într-o profeţie simbolică este, de asemenea, simbolică: o zi profetică reprezintă un an. Astfel că mulţi creştini au crezut în decursul veacurilor că cele 2300 de zile din Daniel 8 înseamnă 2300 de ani literali. 38

a. Daniel 9, cheia pentru a descifra Daniel 8. Dumnezeu a însărcinat pe îngerul Gabriel să-l facă pe Daniel să înţeleagă viziunea (Dan. 8, 16). Dar efectul ei a fost atît de şocant, încît Daniel s-a îmbolnăvit şi Gabriel a trebuit să întrerupă explicarea sa. La terminarea capitolului, Daniel remarcă: „Eram uimit de vedenia aceasta, şi nimeni nu ştia" (sau ’nu puteam să o înţeleg’) (Dan. 8, 27).

Datorită acestei întreruperi, Gabriel a fost nevoit să amîne explicaţia sa cu privire la timp - singurul aspect al viziunii pe care el nu-l explicase încă. Daniel 9 descrie revenirea lui Gabriel ca să-şi îndeplinească această obligaţie. Daniel 8 şi 9 sînt deci legate, ultimul fiind cheia pentru descifrarea tainei celor 2300 de zile. 39 Cînd Gabriel a apărut, el a spus lui Daniel: „Eu vin să-ţi dau pricepere să înţelegi. ia aminte dar la cuvîntul acesta şi înţelege vedenia" (Dan. 9, 23). Aici, el se referă din nou la viziunea celor 2300 de zile. Dorinţa lui de a explica elementele de timp ale viziunii lui Daniel 8 face clar motivul pentru care el începe explicaţia sa cu profeţia celor 70 de săptămîni.

Cele 70 de săptămîni, sau 490 de ani, au fost „hotărîte" (alte traduceri spun „decretate") pentru iudei şi Ierusalim (Dan. 9, 24). Verbul ebraic prezent aici este „chathac". Deşi acest verb este folosit numai o dată în Sfînta Scriptură, însemnătatea lui poate fi înţeleasă din alte izvoare ebraice. 40 Cunoscutul dicţionar ebraico-englez al lui Gesenius arată că, în sensul propriu al cuvîntului, el înseamnă „a tăia" sau „a împărţi". 41

În acest context, comentariile lui Gabriel sînt revelatoare. El îi spune lui Daniel că 490 de ani trebuie să fie „tăiaţi" din lunga perioadă de 2300 de ani. Ca punct de pornire pentru cei 490 de ani, Gabriel arată spre porunca „pentru zidirea din nou a Ierusalimului" (Dan. 9, 25), care a avut loc la 457 î. e. n. , în cel de al şaptelea an al lui Artaxerxe (vezi capitolul 4 al acestei cărţi). 42 

Cei 490 de ani s-au încheiat la 34 e. n. Dacă tăiem cei 490 de ani din 2300 de ani mai rămîn 1810 ani. Deoarece cei 2300 de ani aveau să se întindă cu 1810 ani dincolo de anul 34 e. n. , ei ajung pînă la anul 1844. 43

b. Spre o mai deplină înţelegere a lucrării Domnului Hristos. În prima parte a secolului al nouăsprezecelea, mulţi creştini - printre care baptişti, prezbiterieni, metodişti, lutherani, anglicani, episcopalieni, congregaţionalişti şi discipoli - au studiat intens profeţiile lui Daniel 8. 44 Toţi aceşti cercetători ai Sfintelor Scripturi aşteptau să aibă loc unele evenimente foarte semnificative la sfîrşitul celor 2300 de ani. Conform înţelegerii pe care o aveau cu privire la puterea cornului cel mic şi sanctuar, ei se aşteptau ca această perioadă profetică să se termine cu purificarea bisericii, eliberarea Palestinei şi a Ierusalimului, întoarcerea iudeilor, căderea turcilor sau a puterii musulmane, nimicirea papalităţii, restaurarea adevăratei închinări, începutul mileniului pămîntesc, ziua judecăţii, curăţirea pămîntului prin foc, sau a doua venire. 45

Nici una din aceste preziceri nu s-a materializat şi toţi aceia care au crezut în ele au fost dezamăgiţi. Însă adîncimea dezamăgirii lor a fost determinată de natura evenimentului aşteptat. În mod clar, dezamăgirea acelora care au aşteptat pe Hristos să revină la 1844 a fost mult mai traumatizantă decît acelora care au aşteptat revenirea iudeilor în Palestina. 46

Ca un rezultat al dezamăgirii lor, mulţi au renunţat la studierea profeţiilor sau au abandonat metoda istoricistă de interpretare a profeţiei, care condusese la aceste concluzii. 47 Cu toate acestea, unii au continuat să studieze această profeţie şi subiectul sanctuarului, cu multă rugăciune şi perseverenţă, continuînd să privească la lucrarea Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc în favoarea lor. Eforturile lor au fost răsplătite cu noi şi bogate perspective asupra acestei lucrări a Domnului Hristos. Ei au descoperit că credinţa profetică istorică a primei biserici, cum şi a Reformaţiunii, era încă valabilă. Calculele timpului profetic erau în adevăr corecte. Cei 2300 de ani s-au sfîrşit la 1844. Greşeala lor şi a tuturor interpreţilor acelui timp a constat în înţelegerea naturii evenimentului ce avea să aibă loc la sfîrşitul acelei perioade profetice. O lumină nouă cu privire la lucrarea Domnului Hristos în Sanctuar a transformat dezamăgirea lor în nădejde şi bucurie. 48

Studiind învăţăturile Sfintelor Scripturi cu privire la sanctuar, ei au descoperit faptul că în 1844, Domnul Hristos a venit la Cel Îmbătrînit de zile şi a început faza finală a lucrării Sale, de Mare Preot în Sanctuarul ceresc. Această lucrare era antitipul Zilei de Ispăşire, de curăţire a sanc- tuarului, pe care Daniel 7 o prezintă ca fiind judecata pre- adventă, de cercetare.

Această nouă înţelegere a slujbei Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc „nu este o îndepărtare de credinţa istorică creştină. Ea este, dimpotrivă, completarea logică şi realizarea inevitabilă a acestei credinţe. Ea este, pur şi simplu, manifestarea eschatologică şi împlinirea desfăşurărilor profetice ce caracterizează Evanghelia cea veşnică. în actul final al mărturiei ei date lumii. " 49

Importanţa în cadrul Marii lupte

Profeţiile din Daniel 7 şi 8 descoperă perspective mai cuprinzătoare cu privire la rezultatul final al marii lupte dintre Dumnezeu şi Satana.

Îndreptăţirea caracterului lui Dumnezeu. Prin activitatea cornului cel mic, Satana a încercat să conteste autoritatea lui Dumnezeu. Acţiunile acestei puteri au fost o blamare, o desconsiderare a Sanctuarului ceresc, centrul guvernării lui Dumnezeu. Viziunile din Daniel arată spre o judecată pre-adventă, în care Dumnezeu va aduce un verdict de condamnare a cornului cel mic şi, în acest fel, chiar asupra Satanei. În lumina Golgotei, toate acuzaţiile Satanei vor fi respinse.

Toţi vor ajunge să înţeleagă şi să fie de acord că Dumnezeu este drept, că El nu poartă nici o răspundere pentru existenţa păcatului. Caracterul Său va ieşi ireproşabil, iar guvernarea iubirii Sale va fi reafirmată.

Reabilitarea poporului lui Dumnezeu. În timp ce judecata aduce condamnare asupra puterii apostate a cornului cel mic, ea face „dreptate sfinţilor Celui Prea Înalt" (Dan. 7, 22). În adevăr, această judecată nu numai că reabilitează, Îl apără pe Dumnezeu înaintea Universului, ci şi pe poporul Său. Deşi sfinţii au fost dispreţuiţi şi persecutaţi pentru credinţa lor în Hristos, în decursul veacurilor, această judecată pune lucrurile în ordine. Poporul lui Dumnezeu se va bucura de împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu: „De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri" (Mat. 10, 32; cf. Luca 12, 8. 9; Apoc. 3, 5).

Judecata şi mîntuirea. Pune oare judecata de cercetare în pericol mîntuirea acelora care cred în Isus Hristos? Nu, nicidecum! Adevăraţii credincioşi trăiesc în unire cu Hristos, încrezîndu-se în El ca Mijlocitor (Rom. 8, 34). Siguranţa lor este în făgăduinţa că „avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit" (1 Ioan 2, 1).

De ce este necesară atunci o judecată pre-adventă? Această judecată nu este necesară pentru Dumnezeu. Ea este, în primul rînd, în folosul Universului, răspunzînd acuzaţiilor lui Satana şi asigurînd fiinţele necăzute că Dumnezeu va îngădui să intre în Împărăţia Sa numai pe aceia care au fost realmente convertiţi. În felul acesta, Dumnezeu deschide cărţile cerului pentru o nepărtinitoare cercetare a lor (Dan. 7, 9. 10).

Fiinţele omeneşti aparţin uneia din următoarele trei clase: 
1. Cei nelegiuiţi, care au respins autoritatea lui Dumnezeu; 
2. Credincioşii adevăraţi, care, prin credinţa în meritele lui Hristos, trăiesc în ascultare de Legea lui Dumnezeu; 
3. Aceia care par a fi credincioşi adevăraţi, dar nu sînt.

Fiinţele necăzute în păcat pot discerne foarte repede prima clasă. Dar cine este un credincios adevărat şi cine nu este? Ambele grupe sînt scrise în cartea vieţii, care conţine numele tuturor acelora care au intrat vreodată în slujba lui Dumnezeu (Luca 10, 20; Filip. 4, 3; Dan. 12, 1; Apoc. 21, 27). Chiar şi biserica are credincioşi adevăraţi şi credincioşi falşi, grîu şi neghină (Mat. 13, 28-30).

Fiinţele create de Dumnezeu, necăzute în păcat, nu sînt atotcunoscătoare; ele nu pot citi inima. „Astfel că este necesară o judecată - înainte de a doua venire a lui Hristos - pentru a separa adevărul de minciună şi pentru a demonstra Universului interesat dreptatea lui Dumnezeu în salvarea credinciosului sincer. Problema priveşte pe Dumnezeu şi universul şi nu ţine de relaţia dintre Dumnezeu şi adevăraţii Lui copii. Aceasta cere o deschidere a cărţilor din ceruri, pentru a expune judecăţii publice pe aceia care şi-au mărturisit credinţa lor şi al căror nume a intrat în cartea vieţii". 50

Domnul Hristos prezintă această judecată în parabola Sa despre ospăţul nunţii şi cei care au răspuns generoasei invitaţii a Evangheliei. Pentru că nu toţi aceia care au ales să fie creştini sînt şi ucenici adevăraţi, Împăratul vine ca să cerceteze pe oaspeţi şi să vadă cine are haina de nuntă. Această haină reprezintă „caracterul curat, fără pată, pe care adevăraţii urmaşi ai lui Hristos îl posedă.

Bisericii îi este dat ’să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat’, . ’fără pată, fără zbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci sfîntă şi fără prihană’ (Apoc. 19, 8; Ef. 5, 27). Inul curat, spune Scriptura, ’sînt faptele neprihănite ale sfinţilor’ (Apoc. 19, 8). El reprezintă neprihănirea Domnului Hristos, caracterul Său nepătat, ce prin credinţă este atribuit tuturor acelora care-L primesc ca Mîntuitor personal". 51 Cînd Împăratul cercetează pe oaspeţi, numai aceia care s-au îmbrăcat cu haina neprihănirii Domnului Hristos, oferită într-un mod atît de generos în invitaţia Evangheliei, sînt acceptaţi ca adevăraţi credincioşi. Aceia care mărturisesc a fi urmaşi ai lui Dumnezeu, dar care trăiesc în neascultare şi nu sînt înveşmîntaţi în neprihănirea lui Hristos, vor fi şterşi din cartea vieţii (vezi Ex. 32, 33).

Noţiunea de judecată de cercetare a tuturor acelora care mărturisesc credinţa lor în Hristos nu contrazice învăţătura Bibliei despre mîntuirea prin credinţă, prin har. Pavel ştia că într-o zi avea să stea în faţa judecăţii. De aceea, El şi-a exprimat dorinţa de a fi „găsit în El, nu avînd o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă" (Filip. 3, 9). Toţi aceia care sînt uniţi cu Hristos sînt siguri de mîntuire. În faza pre-adventă a ultimei judecăţi, adevăraţii credincioşi, aceia care au o legătură mîntuitoare cu Hristos, sînt recunoscuţi înaintea Universului necăzut în păcat.

Totuşi, Domnul Hristos nu poate asigura mîntuirea pentru aceia care mărturisesc a fi creştini, bazîndu-se numai pe mulţimea faptelor bune pe care ei le-au făcut (vezi Mat. 7, 21-23). Rapoartele din ceruri sînt, deci, mai mult decît un simplu instrument pentru alegerea a ceea ce este adevărat, de ceea ce este fals. Ele sînt, de asemenea, baza pentru confirmarea, înaintea îngerilor, a adevăraţilor credincioşi.

.Departe de a lipsi pe credincios de siguranţa lui în Hristos, învăţătura despre sanctuar o susţine. Ea ilustrează şi clarifică în mintea sa planul de mîntuire. Inima lui pocăită se bucură atunci cînd pricepe realitatea morţii înlocuitoare a Domnului Hristos pentru păcatele sale, aşa cum a fost prefigurată în jertfele ce se aduceau la sanctuar. Mai mult chiar, credinţa sa se înalţă spre a-şi găsi sensul într-un Hristos viu, în mijlocirea Sa preoţească săvîrşită chiar în prezenţa lui Dumnezeu. " 52

Un timp în care să fim gata. Dumnezeu doreşte ca această veste bună a terminării slujirii, săvîrşite de Domnul Hristos, să fie dusă în toată lumea înainte de revenirea lui Hristos. Centrul acestei solii este Evanghelia cea veşnică, care trebuie să fie vestită cu un simţămînt de urgenţă, pentru că „ceasul judecăţii a sosit" (Apoc. 14, 7). Această chemare avertizează lumea că judecata lui Dumnezeu are loc acum.

Astăzi, noi trăim în timpul simbolizat de ispăşire. După cum israeliţii erau chemaţi să-şi smerească sufletele în acea zi (Lev. 23, 27), tot astfel Dumnezeu cheamă pe tot poporul Său să trăiască experienţa unei pocăinţe profunde. Toţi aceia care voiesc ca numele lor să rămînă în cartea vieţii trebuie să-şi pună viaţa în rînduială cu Dumnezeu şi cu semenii lor în timpul acestei judecăţi a lui Dumnezeu (Apoc. 14, 7).

Lucrarea Domnului Hristos, ca Mare Preot, se apropie de încheierea ei. Anii punerii la probă a neamului omenesc53 se scurg repede. Nimeni nu ştie cînd vocea lui Dumnezeu va proclama: „S-a sfîrşit. " „Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţivă; căci nu ştiţi cînd va veni vremea aceea" (Marcu 13, 33).

Deşi trăim în timpul teribil reprezentat prin Ziua Ispăşirii, nu trebuie să ne temem. Isus Hristos, în dubla Sa capacitate de jertfă şi Preot, slujeşte în Sanctuarul ceresc în favoarea noastră. Pentru că „avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să rămînem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem

1. Epistola către Evrei descoperă un sanctuar real în ceruri. În Evrei 8, 2, cuvîntul „Locul prea sfînt" este o traducere a cuvîntului grecesc ta hagia, forma plurală a locului sfînt (lucru). Alte folosiri ale acestui cuvînt la plural pot fi găsite în Evrei 9, 8. 12. 24. 25;10, 19; 13, 11. Diferite traduceri dau impresia că slujba Domnului Hristos are loc numai în Locul prea sfînt şi nu în Sanctuar. Aceasta pentru că traducătorii consideră ta hagia ca fiind un plural intensiv, ce se traduce ca un singular. Dar un studiu al traducerii Septuaginta (LXX) şi al lui Iosif Flaviu arată că termenul ta hagia se referă în mod constant la „lucrurile sfinte" sau „locurile sfinte", deci chiar la sanctuar. Acesta este termenul general, folosit cu referire la totalitatea  sanctuarului, cu Sfînta şi Sfînta Sfintelor.

Faptul că autorul Epistolei către Evrei foloseşte ta hagia pentru a se referi la totalitatea sanctuarului are un puternic suport exegetic chiar în Epistolă. Prima folosire a cuvîntului ta hagia în Epistola către Evrei, se întîlneşte în 8, 2 şi este alături de expresia „adevăratul cort". Deoarece este clar din 8, 5 că „cort" (skene) indică întregul sanctuar, în Evrei 8, 2 ta hagia trebuie să denumească, de asemenea, întregul Sanctuar ceresc. Nu există nici un motiv pentru a traduce pluralul ta hagia în Evrei, cu „Sfînta Sfintelor" (Locul prea Sfînt). În majoritatea cazurilor, contextul favorizează traducerea lui ta hagia cu „sanctuarul" (Hristos şi slujba Sa de Mare Preot), Ministry, octombrie 1980, pag. 49.

Din studiul lor cu privire la sanctuarul pămîntesc şi ta hagia, pionierii adventişti au tras concluzia că Sanctuarul ceresc are, de asemenea, două compartimente. Această înţelegere a fost baza dezvoltării învăţăturii lor cu privire la sanctuar Damsteegt, The Historical Development of the Sanctuary Doctrine in Early Adventist Thought (Dezvoltarea istorică a doctrinei Sanctuarului în gîndirea primilor adventişti) Manuscris nepublicat, Biblical Research Instituite of the General Conference of Seventh-day Adventists, 1983; cf. E. G. White, Tragedia Veacurilor, ed. 1981, pag. 378-380; 387-396.

2. Vezi comentariul Biblic A. Z. Ş. , vol. 6, ed. rev. , pag. 1082.

3. Scrierile vechi iudaice descoperă faptul că unii rabini credeau, de asemenea, într-un real Sanctuar ceresc. Comentînd textul din Exod 15, 17, un rabin a spus: „Poziţia sanctuarului pămîntesc corespunde cu aceea a Sanctuarului ceresc şi poziţia chivotului cu aceea a Tronului ceresc" (Midrash Rabbah, Numbers; London: Soncino Press, 1961, vol. 1, cap. 4, sec. 13, pag. 110). Un alt rabin, citat în Talmudul babilonian, a vorbit despre „Templul ceresc şi pămîntesc" ; Sanhedrin, 99b, I. Epstein, London, Soncino Press, 1969. Un altul, comenta: „Nu există nici o deosebire de opinie cu privire la faptul că sanctuarul de jos este o replică a Sanctuarului de sus" (Leon Nemoy, ed. Midrash cu privire la Psalmi", trad. de W. G. Braude, New Haven, Conn. : Yale University Press, 1959, Ps. 30, sec. 1, p. 386).

4. Epistola către Evrei descrie un Sanctuar real: „Realitatea Sanctuarului ceresc este mai departe subliniată prin adjectivul ’adevăratul’ din Evrei 8, 2. Sanctuarul ceresc este ’adevăratul’, sau mai bine zis ’cel real’. Termenul grecesc folosit aici, cum şi în 9, 24, unde este aplicat, de asemenea, la sfera cerească, este alethinos. Acest adjectiv grecesc înseamnă ’real’, în opoziţie cu ’chipul’. În baza distincţiei sale clasice, adjectivul grecesc alethes, care înseamnă adevărat, în opoziţie cu fals, adjectivul alethinos, care este folosit de două ori pentru Sanctuarul ceresc, arată fără echivoc la realitatea existentă a unui Sanctuar ceresc. Cum Dumnezeu este descris ca fiind ’real’, în Ioan 17, 3 şi, inconsecvent, de către Pavel, ca de exemplu în 1 Tes. 1, 9 folosind termenul alethinos, tot astfel şi alte entităţi posedă această realitate, în măsura în care ele sînt asociate cu realitatea Sa. Cum Sanctuarul ceresc este asociat cu realitatea lui Dumnezeu, tot astfel el este tot atît de real cît este Dumnezeu (Hasel, Lucrarea de ispăşire a Domnului Hristos în ceruri), Ministry, ianuarie 1976, pag. 21.

5. Holbrook, Sanctuary of Salvation (Sanctuarul mîntuirii), pag. 18, ed. 1981 Ministry, ianuarie 1983, pag. 14.

6. White, Hristos, Lumina lumii, pag. 25.

7. Holbrook, Light in the Shadows (Lumină în umbre), Journal of Adventist Education, octombrie-noiembrie 1983, pag. 27.

8. Ibid. pag. 28.

9. .După cum lucrarea Domnului Hristos avea să constea din două mari părţi, fiecare din ele întinzîndu-se pe o perioadă de timp şi avînd un loc deosebit în Sanctuarul ceresc, tot astfel slujba preînchipuitoare avea loc în două părţi, slujba zilnică şi slujba anuală şi pentru fiecare era rînduită o despărţitură a tabernacolului. " (Figuri din istoria biblică a Vechiului Testament, vol. 1, pag. 370).

10. La jertfele de dimineaţă şi seara, preotul reprezenta întreaga naţiune.

11. Tatăl familiei reprezenta pe soţia şi copiii săi, care nu aduceau jertfe.

12. Vezi, Angel M. Rodriguez, Sacrificial Substitution and the Old Testament Sacrifices (Înlocuire sacrificată şi jertfele Vechiului Testament) în Sanctuary and the Atonement (Sanctuarul şi ispăşirea), pag. 134-156; A. M. Rodriguez, Transfer of Sin in Leviticus (Transferul păcatului în Leviticul) în .70 Weeks, Leviticus, and the Nature of Prophecy" ed. F. B. Holbrook (Washington D. C. , Institutul de Cercetări Biblice, 1986), pag. 169 - 197.

13. "Day of Atonement" (Ziua Ispăşirii), în Enciclopedia Iudaică, ed. Isidore Singer (New York: Funk and Wagnalls Co, 1903), pag. 286. Vezi, de asemenea, Hasel, Studies in Biblical Atonement I: Continual Sacrifice, Defilement/Cleansing and Sanctuary, în Sanctuary and the Atonement, pag. 97 - 99.

14. Hasel, Studies in Biblical Atonement I. (Studii despre ispăşirea biblică), pag. 99-107; Alberto R. Treiyer, The Day of Atonement as Related to the Contamination and Purification of the Sanctuary (Ziua Ispăşirii în legătură cu mînjirea şi curăţirea Sanctuarului) în .70 Weeks, Leviticus, and the Nature of Prophecy", pag. 253.

15. Holbrook, Light in the Shadows (Lumină în umbre), pag. 27.

16. Ibid, pag. 29.

17. Vezi, Hasel, op. cit. , pag. 115-125.

18. Hasel, The Little Horn, the Saints, and the Sanctuary in Daniel 8 (Cornul cel mic, sfinţii şi Sanctuarul în Daniel 8) în Sanctuary and the Atonement, pag. 206, 207; Treiyer, Day of Atonement (Ziua Ispăşirii), pag. 252, 253.

19. Holbrook, op. cit. , pag. 29.

20. Azazel, Dicţionarul Biblic A. Z. Ş. , pag. 102.

21. Holbrook, Sanctuary of Salvation(Sanctuarul mîntuirii), pag. 16. De-a lungul veacurilor, comentatorii inspiraţi ai Bibliei au ajuns la concluzii asemănătoare. În Septuaginta, .Azazel" este redat cu apopompaios, un cuvînt grecesc pentru o zeitate rea. Scriitorii iudei din antichitate şi primii părinţi ai bisericii se refereau la el ca fiind diavolul (Enciclopedia Biblică A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 1291, 1292). Comentatorii, interpreţii din secolele XIX şi XX, cu vederi asemănătoare, cuprind pe Samuel M. Zwemer, William Milligan, James Hastings şi William Smith - ai bisericii prezbiteriene; E. W. Hengstenberg, Elmer Flack şi H. C. Alleman - ai bisericii luterane; William Jenks, Charles Beecher şi F. N. PeLoubet - ai bisericii congregaţionale; John M’Clintock şi James Strong - ai bisericii metodiste; James M. Gray - al bisericii episcopale reformate; J. B. Rotherhorn - al discipolilor lui Hristos; cum şi George A. Barton - al societăţii prietenilor. Mulţi alţii au exprimat puncte de vedere asemănătoare (Questions on Doctrine, pag. 394, 395). Dacă Azazel reprezintă pe Satana, cum pot Scripturile (vezi Lev. 16, 10) să-l implice în ispăşire? După cum marele preot, după ce făcea curăţirea sanctuarului, aşeza păcatele asupra lui Azazel, care era pentru totdeauna îndepărtat din mijlocul poporului lui Dumnezeu, tot astfel Hristos, după ce va curăţi Sanctuarul ceresc, va aşeza păcatele mărturisite şi iertate ale poporului Său asupra lui Satana, care va fi apoi îndepărtat pentru totdeauna dintre cei mîntuiţi. .Cît de potrivit este faptul ca actul de încheiere al dramei tratării păcatului de către Dumnezeu să fie o întoarcere asupra capului lui Satana a tuturor păcatelor şi a vinovăţiei ce, pornind la origine de la el, a adus o astfel de tragedie asupra vieţii acelora care sînt eliberaţi acum de păcat prin sîngele ispăşitor al Domnului Hristos. În felul acesta, ciclul este complet, iar drama s-a sfîrşit. Numai cînd Satana, instigatorul oricărui păcat, este în cele din urmă îndepărtat, atunci se poate în adevăr spune că păcatul este pentru totdeauna şters din Universul lui Dumnezeu. În acest sens, putem înţelege că ţapul de trimis are o parte în ’ispăşire’ (Lev. 16, 10). Odată cu mîntuirea celor neprihăniţi, cei răi vor fi îndepărtaţi iar, Satana nemaiexistînd, Universul va fi din nou într-o stare de perfectă armonie, aşa cum a fost la început, mai înainte de pătrunderea păcatului" (Comentariul Biblic A. Z. Ş. , vol. 1, ed. rev. , pag. 778).

22. Holbrook, Sanctuary of Salvation (Sanctuarul mîntuirii), pag. 16.

23. Treiyer, Day of Atonement (Ziua Ispăşirii), pag. 245.

24. Holbrook, Light in the Shadows (Lumină în umbre), pag. 30.

25. Vezi capitolul 4.

26. Henry Alford, The Greek Testamen. ed. a 3-a, (London: Deighton, Bell and
Co. , 1864, vol. 4), pag. 179.

27. B. F. Westcott, .Epistle to the Hebrews" (Epistola către Evrei), pag. 271, 272.

28. Aşezînd aceste păcate mărturisite asupra lui Hristos, ele sînt transferate, de fapt, asupra Sanctuarului ceresc (White, Marea Luptă, pag. 364, 365/ ed. 1981).

29. Această judecată se ocupă cu aceia care au mărturisit a fi urmaşi ai Domnului Hristos. .În serviciul tipic, numai aceia care au venit înaintea lui Dumnezeu, mărturisind şi pocăindu-se, şi ale căror păcate, prin sîngele jertfei ispăşitoare, erau transferate asupra sanctuarului, numai aceia aveau o parte în serviciul din Ziua Ispăşirii. Tot astfel, în marea zi a ispăşirii finale şi a judecăţii de cercetare, sînt luate în consideraţie numai cazurile celor ce au mărturisit a fi poporul lui Dumnezeu. Judecata celor răi este o lucrare distinctă şi aparte şi are loc la o dată mai tîrzie. ’Căci sîntem în clipa cînd judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfîrşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui
Dumnezeu?’ (1 Petru 4, 17)" (Idem, pag. 480).

30. Tradiţia iudaică a înfăţişat de mult .Yom Kippur", ca o zi a judecăţii, o zi în care Dumnezeu stă pe tronul Său şi judecă lumea. Cărţile rapoartelor din ceruri sînt deschise, fiecare trece pe dinaintea Lui şi destinul lor este sigilat. Vezi .Ziua Ispăşirii", Enciclopedia Iudaică; Morris Silverman, comp. and ed. , High Holyday Prayer Book (Hartford, Conn. : Prayer Book Press, 1951), pag. 147, 164. Yom Kippur aduce, de asemenea, mîngîiere şi asigurare credinciosului, căci este ziua în care aşteptarea teribilă a unei judecăţi ce stă să vină face, în cele din urmă, loc convingerii pline de încredere că Dumnezeu nu condamnă, ci va ierta pe deplin pe aceia care se întorc la El în pocăinţă şi umilinţă (William W. Simpson, Jewish Prayer and Worship
- New York: Seabury Press, 1965), pag. 57, 58.

31. Vezi Arthur J. Ferch, The Judgment Scene in Daniel 7 (Scena judecăţii din Daniel 7), in Sanctuary and Atonement, pag. 163-166, 169.

32. Referitor la dificultăţile pe care le indică interpretarea că Antioh este cel reprezentat în Daniel, vezi W. H. Shea, Selected Studies on Prophetic Interpretation (Studii alese de interpretare biblică), pag. 25 - 55.

33. Shea, Unity of Daniel (Unitatea lui Daniel) în Symposium on Daniel (Simpozion cu privire la Daniel), ed. F. B. Holbrook (Washington, DC: Biblical Research Institute of the General Conference of Seventh-day Adventists, 1986), pag. 165-219.

34. The Amazing Prophecies of Daniel and Revelation (Uimitoarele profeţii ale lui Daniel şi Apocalips), These Times, aprilie 1979, pag. 18. Vezi, de asemenea, Maxwell, God Cares, vol. 1, pag. 166-173; şi capitolul 12.

35. În sanctuarul pămîntesc, în Ziua Ispăşirii, marele preot, odată ce termina lucrarea sa din prima despărţitură, intra în Sfînta Sfintelor. .Astfel că, atunci cînd Hristos a intrat în Sf|nta Sfintelor pentru a aduce la îndeplinire lucrarea de încheiere a ispăşirii, El a încetat lucrarea Sa în prima despărţitură. Dar cînd s-a încheiat slujirea din prima despărţitură, a început lucrarea în a doua despărţitură... Tot astfel şi Hristos a terminat prima parte a lucrării Sale, ca Mijlocitor al nostru, pentru a începe a doua parte a lucrării, mijlocind mai departe cu sîngele Său, înaintea Tatălui, în
favoarea păcătoşilor. " (Tragedia Veacurilor, pag. 392/ed. 1981).

36. Termenul ebraic nitsdaq, este tradus prin .va fi curăţit". Această traducere este făcută după cea latină (Vulgata) care spune mundabitur, .curăţit", şi îşi are rădăcina în primele versiuni greceşti ale Vechiului Testament, Septuaginta şi Teodoţian, care redau expresia Katharisthesetai .va fi curăţit". Majoritatea versiunilor moderne nu mai reflectă această redare tradiţională.

Pentru că nitsdaq derivă din rădăcina verbului tsadaq, care poate fi redat în multe feluri, inclusiv .a face dreptate", .a pune în rînduială", .a fi drept", .neprihănit", .îndreptăţit" şi .apărat, reabilitat", aceste traduceri redau tsadaq cu .readus în starea sa de drept", .reconsacrat" şi .restaurat". Paralelismul poetic al Vechiului Testament demonstrează că tsadaq poate fi sinonim cu taher, .a fi curat", .pur" (Iov 4, 17; 17, 9), cu zakah, .a fi curat, pur" (Iov 15, 14; 25, 4) şi bor, .curăţie" (Ps. 18, 20). Nitsdaq, deci, .include în categoria lui semantică astfel de sensuri ca: curăţire, apărare, reabilitare, îndreptăţire, punere în rînduială, refacere, restabilire. Indiferent de felul în care este redat termenul ebraic într-un limbaj modern, curăţirea sanctuarului cuprinde curăţirea reală, efectivă, ca şi acţiunile de apărare-reabilitare, îndreptăţire şi refacere" (Hasel, Cornul cel mic, Sanctuarul ceresc şi Timpul sfîrşitului: Un studiu al lui Daniel 8, 9-14; în .Symposium on Daniel", pag. , 453. Vezi, de asemenea, idem, p. 448-458; Hazel .The Little Horn, The Saints and The Sanctuary in Daniel 8 în Sanctuary and Atonement, pag. 203-208. Niels-Erik Andreasen .Translation of Nisdaq în Daniel 8, 14 în Symposion on Daniel, pag. 475-496; Maxwell, God Cares, vol. I, pag. 175, .Hristos şi lucrarea Lui de Mare Preot", Ministry, octombrie 1980, pag. 34, 35.

37. Unii au interpretat .cele 2300 seri şi dimineţi" ca fiind numai 1150 de zile. Dar această interpretare este contrară uzanţei ebraice. Carl F. Keil, redactorul comentariului Keil and Delitzsch, scria: .Cînd evreii doresc să exprime în mod separat ziua şi noaptea, părţile componente ale unei zile a săptămînii, atunci sînt exprimate ambele numere. De exemplu, ei spun patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Gen. 7, 4, 12; Ex. 24, 18; 1 Regi 19, 8) şi trei zile şi trei nopţi (Iona 2, 1; Mat. 12, 40) şi nicidecum optzeci sau şase zile şi nopţi, atunci cînd vor să spună patruzeci sau trei zile complete, pline. Un cititor evreu nu poate să înţeleagă perioada de timp de 2300 seri şi dimineţi ca fiind 2300 jumătăţi de zile sau 1150 zile întregi, pentru că o seară şi o dimineaţă au constituit la Creaţiune nu o jumătate de zi. ci o zi întreagă. Trebuie, de aceea, să luăm cuvintele aşa cum sînt ele, înţelegîndu-le ca fiind 2300 zile complete". C. F. Keil, Comentariul Biblic al Cărţii lui Daniel, tr. M. G. Easton, in C. F. Keil şi F. Delitzsch, Comentariul Biblic al Vechiului Testament, (Grands Rapids: Wm. B. Eerdmans, 1959); vol. 25, pag. 303, 304. Pentru o mai amplă argumentare, vezi Hasel, Sanctuarul în Daniel 8, în lucrarea Sanctuarul şi Ispăşirea, pag. 195. Hasel, Cornul cel mic, Sanctuarul şi timpul sfîrşitului, în lucrarea Simpozion cu privire la Daniel, pag. 430-433. Siegfried J. Schwantes, Ereb Boqer of Daniel 8: 14 Reexamined, în lucrarea Simpozion cu privire la Daniel, pag. 462- 464; Maxwell, God Cares, vol. 1/pag. 174.

38. Froom, Prophetic Faith of Our Fathers (Credinţa profetică a părinţilor noştri), vol. 2, pag. 985; vol. 3, pag. 252, 743; vol. 4, pag. 397, 404. Pentru principiul că o zi profetică reprezintă un an literal, vezi Shea, Selective Studies on Prophetic Interpretation, pag. 56-93.

39. Vezi Hasel, Sanctuary in Daniel 8 din lucrarea Sanctuary and Atonement, pag. 196. 197: Shea, Unity of Daniel (Unitatea lui Daniel), în Symposium on Daniel, pag. 220-230.

40. Analizarea scrierilor iudaice, ca de exemplu Mishnah, descoperă faptul că deşi chathak poate însemna a stabili, fixa, hotărî, cel mai obişnuit sens are de a face cu ideea de a tăia, a despărţi. Shea, The Relationship Between the Prophecies of Daniel 8 and Daniel 9 (Relaţia dintre profeţia din Daniel 8 şi Daniel 9) în lucrarea Sanctuary and Atonement, pag. 242.

41. Gesenius, Hebrew and Chaldee Lexicon to the Olt Testament Scripture, tr. S. P. Tregelles (Grand Rapids: W. B. Eerdmans, ed. retip. , 1950), pag. 314.

42. Vezi Ferch, Commencement Date for the Seventy Week Prophecy (Data de început a profeţiei celor 70 de săptămîni), în 70 Weeks, Leviticus, and the Nature of Prophecy, pag. 64-74.

43. Din Daniel 8 reiese clar faptul că cele 2300 zile trebuie să acopere o lungă perioadă de timp. Întrebarea ce se pune este: .În cîtă vreme se va împlini vedenia?" (Dan. 8, 13). Termenul vedenie este acelaşi ca cel folosit în versetele 1, 2. Astfel că, atunci cînd i se pune întrebarea de către îngerul ceresc: .În cîtă vreme se va împlini vedenia?", el aşteaptă un răspuns care să acopere întreaga viziune, simbolistica primului animal şi pînă la simbolistica celui de al doilea animal, pînă la simbolul cornului şi pînă la sfîrşitul timpului, aşa cum este indicat în versetele 17 şi 19 din Daniel 8. Că 2300 de seri şi dimineţi răspunde la această întrebare arată în mod clar, că ele trebuie să acopere perioada de la Imperiul medo-persan şi pînă la sfîrşitul
timpului, înţelegînd că ele reprezintă ani.

44. Damsteegt, Foundation of the Seventh-day Adventist Message and Mission, pag. 14. 15; Froom, Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 4.

45. Froom, op. cit. , pag. 404.

46. Vezi e. g. , Francis D. Nichol, The Midnight Cry (Strigarea de la miezul nopţii), Washington D. C. , Review and Herald, 1944.

47. Froom, op. cit. , vol. 1-4; Damsteegt, op. cit. , pag. 16-20.

48. Damsteegt, op. cit. , pag. 193-146; White, Marea Luptă, pag. 387-396;ed. 1981.

49. Froom, Movement of Destiny (Mişcarea destinului), pag. 543.

50. Holbrook, Light in the Shadows, pag. 34.

51. White, Parabolele Domnului, ed. 1980, pag. 245.

52. Holbrook, op. cit. , pag. 35.

53. Încheierea timpului de probă al neamului omenesc este timpul cînd pocăinţa nu mai este nicidecum posibilă. Timpul de probă al unei persoane se poate sfîrşi prin una din aceste trei căi: (1) cînd moare; (2) cînd a comis păcatul de neiertat (Mat. 12, 31, 32: Luca 12, 10); (3) cînd timpul de probă se încheie pentru toţi, chiar înainte de a doua venire. Atîta timp cît Domnul Hristos slujeşte ca Mare Preot şi Mijlocitor între Dumnezeu şi om, harul este posibil. .Nici o judecată, nici o sentinţă nu poate fi dată fără milă, pînă cînd lucrarea Domnului Hristos ca Preot nu s-a sfîrşit. Dar cele şapte ultime plăgi sînt revărsate neamestecate cu milă (Apoc. 14, 10; 15, 1), deoarece ele se revarsă după ce Domnul Hristos a încetat să mai mijlocească şi deci, timpul de probă s-a încheiat" (Uriah Smith, în Enciclopedia Biblică A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 1152).