Marea Luptă

Adventiştii de ziua a şaptea cred...

Că întreaga omenire este în prezent cuprinsă în marea luptă dintre Hristos şi Satana, cu privire la caracterul lui Dumnezeu, legea Sa şi suveranitatea Sa asupra Universului. Acest conflict a început în cer, atunci cînd o fiinţă creată şi înzestrată cu libertatea de a alege, prin înălţarea de sine, a devenit Satana, vrăjmaşul lui Dumnezeu, care a dus la revolta unei părţi a îngerilor. El a introdus spiritul de rebeliune în lumea aceasta atunci cînd a dus în păcat pe Adam şi pe Eva. Acest păcat al omului a avut ca rezultat deformarea chipului lui Dumnezeu în omenire, dezordine în lumea creată şi, în cele din urmă, nimicirea ei în timpul potopului. Privită de întreaga creaţiune, această lume a devenit arena conflictului universal, din care în cele din urmă Dumnezeul iubirii va fi îndreptăţit. Pentru a ajuta pe poporul Său în această luptă, Domnul Hristos trimite pe Duhul Sfînt şi pe îngerii Săi credincioşi să-l călăuzească, să-l ocrotească şi să-l susţină pe calea mîntuirii.

Marea Luptă

Scripturile ne înfăţişează o bătălie cosmică între bine şi rău, între Dumnezeu şi Satana. Cînd înţelegem această luptă care a cuprins întregul Univers, putem să răspundem şi la întrebarea: De ce a venit Domnul Isus Hristos pe această planetă?

O viziune cosmică asupra luptei

Taină a tainelor, conflictul dintre bine şi rău a început în ceruri. Cum a fost posibil ca păcatul să-şi aibă originea într-un mediu desăvîrşit?

Îngerii, fiinţe de un ordin mai înalt decît oamenii (Ps. 8, 5), au fost creaţi pentru a se bucura de o intimă comuniune cu Dumnezeu (Apoc. 1, 1; 3, 5; 5, 11). Avînd o putere superioară şi fiind ascultători de Cuvîntul lui Dumnezeu (Ps. 103, 20), ei îndeplinesc funcţii de slujitori sau "Duhuri slujitoare" (Evr. 1, 14). Deşi, în general invizibili, ei apar adesea în chip omenesc (Gen. 18, 19; Evrei 13, 2). Prin una din aceste fiinţe îngereşti a apărut păcatul în Univers.

Originea luptei. Folosind pe împăraţii Tirului şi Babilonului ca descrieri figurative ale lui Lucifer, Scriptura arată cum a început această luptă cosmică: "Luceafăr strălucitor", "fiu al zorilor", "heruvim ocrotitor", el locuia în prezenţa lui Dumnezeu (Is. 14, 12; Ezech. 28, 14). 1 Sfînta Scriptură spune: "Ajunsesei la cea mai înaltă desăvîrşire, erai plin de înţelepciune şi desăvîrşit în frumuseţe. ai fost fără prihană în toate căile tale, din ziua cînd ai fost făcut, pînă în ziua cînd s-a găsit nelegiuirea în tine" (Ezech. 28, 12. 15).

Deşi apariţia păcatului este inexplicabilă şi nejustificată, rădăcinile lui pot fi găsite în mîndria lui Lucifer: "Ţi s-a îngîmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţiai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta" (Ezech. 28, 17). Lucifer nu a mai fost mulţumit cu poziţia sa înaltă, pe care i-a dat-o Creatorul. Plin de egoism, el a poftit să fie egal chiar cu Dumnezeu. "Tu ziceai în inima ta: ’Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu. voi fi ca Cel Prea Înalt" (Is. 14, 12-14). Dar, deşi dorea poziţia lui Dumnezeu, el nu dorea şi caracterul Lui. El năzuia după autoritatea lui Dumnezeu, dar nu şi după iubirea Lui. Răzvrătirea lui Lucifer împotriva conducerii lui Dumnezeu a fost primul pas în transformarea sa în Satana, adversarul lui Dumnezeu.

Acţiunile ascunse ale lui Lucifer au orbit pe mulţi îngeri, făcîndu-i să nu vadă iubirea lui Dumnezeu. Nemulţumirea şi necredincioşia faţă de conducerea lui Dumnezeu, care au urmat, au crescut pînă cînd a treia parte din oştirea îngerilor i s-a alăturat în răzvrătirea sa (Apoc. 12, 4). Liniştea Împărăţiei lui Dumnezeu a fost zdruncinată .şi în cer s-a făcut un război" (Apoc. 12, 7). Războiul din cer a avut ca rezultat că Satana, înfăţişat ca balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul, "a fost aruncat pe pămînt şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui" (Apoc. 12, 9).

Cum au ajuns fiinţele omeneşti să fie implicate? După alungarea sa din cer, Satana a răspîndit răzvrătirea pe pămîntul nostru. Deghizat într-un şarpe vorbitor şi folosind aceleaşi argumente care au dus la căderea lui, el a reuşit să submineze încrederea lui Adam şi a Evei în Creatorul lor (Gen. 3, 5). Satana a trezit nemulţumirea Evei, cu privire la poziţia ce i-a fost stabilită. Orbită de perspectiva egalităţii sale cu Dumnezeu, ea a dat crezare cuvintelor ispititorului şi s-a îndoit de cele ale lui Dumnezeu. Neascultînd de porunca lui Dumnezeu, ea a mîncat fructul şi a influenţat şi pe bărbatul ei să facă la fel. Crezînd cuvîntul şarpelui mai presus de acela al Creatorului lor, ei au trădat încrederea şi credincioşia lor faţă de Dumnezeu. În mod tragic, sămînţa controversei care a început în ceruri a prins rădăcini pe Planeta Pămînt (Gen. 3).

Făcînd pe primii părinţi să păcătuiască, Satana le-a smuls stăpînirea asupra pămîntului. Acum, pretinzînd a fi "stăpînitorul acestei lumi", Satana a contestat pe Dumnezeu, guvernarea Sa şi a ameninţat pacea întregului Univers, din noul său cartier general, planeta Pămînt.

Impactul asupra neamului omenesc. Efectele luptei dintre Hristos şi Satana au devenit imediat evidente şi păcatul strica tot mai mult chipul lui Dumnezeu în omenire. Deşi Dumnezeu a oferit neamului omenesc legămîntul harului Său prin Adam şi Eva (Gen. 3, 15), Cain, primul lor copil, l-a ucis pe fratele său (Gen. 4, 8). Nelegiuirea a continuat să se înmulţească pînă cînd, cu tristeţe, Dumnezeu avea să spună despre om "că toate întocmirile gîndurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău" (Gen. 6, 5).

Dumnezeu a folosit un mare potop pentru a curăţi lumea de locuitorii ei nepocăiţi şi pentru a da neamului omenesc şansa unui nou început (Gen. 7, 17-20). Dar, nu după mult timp, urmaşii credinciosului Noe s-au îndepărtat de legămîntul lui Dumnezeu. Dumnezeu făgăduise că niciodată nu va mai nimici întreg pămîntul printr-un potop. Totuşi, ei şi-au manifestat în mod ostentativ, neîncrederea în El, ridicînd turnul Babel. Încercarea lor de a ajunge la cer era un mijloc de scăpare de un eventual potop. De data aceasta, Dumnezeu a sfărîmat răzvrătirea omului, amestecîndu-i limba vorbită, ce fusese pînă atunci universală (Gen. 9, 11; 11).

Ceva mai tîrziu, pe cînd lumea era aproape într-o totală apostazie, Dumnezeu a cuprins în legămîntul Său pe Avraam. Prin Avraam, Dumnezeu dorea să binecuvînteze toate neamurile pămîntului (Gen. 12, 1-3; 22, 15-18). Cu toate acestea, generaţiile următoare ale urmaşilor lui Avraam s-au dovedit a fi necredincioase faţă de legămîntul harului lui Dumnezeu. Prinşi în cursa păcatului, ei l-au ajutat pe Satana să-şi atingă obiectivul în marea luptă, crucificînd pe Autorul şi Garantul legămîntului, pe Domnul Isus Hristos. 

Pămîntul, o scenă a Universului. Raportul din cartea lui Iov, despre o întîlnire cosmică dintre reprezentanţii diferitelor regiuni ale Universului, ne dă posibilitatea unei mai bune înţelegeri a marii lupte. Raportul începe astfel: "Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor. Domnul a zis Satanei: ’De unde vii?’ Şi Satana a răspuns Domnului: ’De la cutreierarea pămîntului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el’. (Iov 1, 6. 7; cf. 2, 1-7).

Apoi Domnul, ca răspuns, i-a zis: "Ai văzut pe robul meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pămînt. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău" (Iov 1, 8).

Cînd Satana a replicat: "Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu?" Da, el este neprihănit pentru că se plăteşte să-Ţi slujească. Nu-l ocroteşti Tu? Domnul Hristos a răspuns prin a-i permite lui Satana să-l pună la probă pe Iov în orice fel, numai să nu-i ia viaţa (vezi Iov 1, 9; 2, 7).

Perspectiva cosmică a cărţii lui Iov aduce dovezi puternice ale marii lupte dintre Hristos şi Satana. Această planetă este scena pe care se desfăşoară dramatica luptă dintre bine şi rău. După cum spune Scriptura, "am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni" (1 Cor. 4, 9).

Păcatul a rupt legătura dintre Dumnezeu şi om şi "tot ce nu vine din încredinţare este păcat" (Rom. 14, 23). Călcarea poruncilor lui Dumnezeu este rezultatul imediat al lipsei de credinţă, dovada unei legături rupte. În schimb, prin planul de mîntuire, Dumnezeu intenţionează să restabilească încrederea în Creator, ceea ce duce la o legătură plină de iubire, manifestată prin ascultare. Aşa cum remarca Domnul Hristos, iubirea duce la ascultare (Ioan 14, 15).

În veacul nostru, nelegiuit, adevărul este neutralizat, necinstea este lăudată, mita este un mod de viaţă, adulterul este neîngrădit, iar înţelegerile, atît cele internaţionale, cît şi cele personale, sînt desconsiderate. Este privilegiul nostru să privim dincolo de lumea noastră disperată, la un Dumnezeu plin de grijă şi atotputernic. Această perspectivă mai largă ne descoperă importanţa jertfei ispăşitoare a Mîntuitorului nostru care pune capăt aceastei lupte universale. 

Esenţa marii lupte

Ce se urmăreşte, de fapt, în această luptă pe viaţă şi pe moarte?

Legea şi guvernarea lui Dumnezeu. Legea morală divină este la fel de importantă pentru existenţa Universului Său ca şi legile fizice ce-l ţin laolaltă şi-l păstrează în funcţiune. Păcatul este "călcarea legii" (1 Ioan 3, 4) sau "nelegiuire", aşa cum indică cuvîntul grecesc anomia. Nelegiuirea îşi are originea în respingerea lui Dumnezeu şi a guvernării Sale. 

Satana aruncă blamul asupra lui Dumnezeu, în loc să-şi asume responsabilitatea pentru nelegiuirea din lume. El spune că Legea lui Dumnezeu, despre care pretinde că este arbitrară, încalcă libertatea individuală. Mai mult chiar, afirmă el, deoarece este imposibil să asculţi de ea, această Lege lucrează împotriva celor mai bune interese ale fiinţelor create. Prin această continuă şi perfidă subminare a Legii, Satana încearcă să răstoarne conducerea lui Dumnezeu şi chiar pe Dumnezeu.

Domnul Hristos şi problema ascultării

Ispitele cărora le-a făcut faţă Domnul Hristos, în timpul slujirii Sale pămînteşti, descoperă seriozitatea luptei pentru ascultare şi supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Înfruntînd aceste ispite, care L-au pregătit să fie "un Mare Preot milos şi vrednic de încredere" (Evrei 2, 17), El a înfruntat, într-o luptă solitară, un vrăjmaş de moarte. În pustie, după ce Domnul Hristos a postit patruzeci de zile, Satana L-a ispitit să transforme pietrele în pîini spre a dovedi că, în adevăr, El era Fiul lui Dumnezeu (Mat. 4, 3). După cum în Eden Satana a ispitit pe Eva să se îndoiască de Cuvîntul lui Dumnezeu, tot la fel el a încercat acum, să-L determine pe Domnul Hristos să Se îndoiască de valabilitatea Cuvîntului rostit de Dumnezeu la botezul Său: .Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea" (Mat. 3, 17). Dacă Domnul Hristos ar fi luat problema în mîinile Sale, făcînd din pietre pîini pentru a dovedi calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, ca şi Eva El ar fi dat pe faţă o lipsă de încredere în Dumnezeu. În acest caz, misiunea Sa s-ar fi terminat cu un eşec.

Dar prioritatea cea mai înaltă a Domnului Hristos a fost aceea de a trăi prin cuvîntul Tatălui Său. În ciuda foamei teribile, El a răspuns ispitirii lui Satana prin cuvintele: "Omul nu trăieşte numai cu pîine, ci cu orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu" (Mat. 4, 4).

Într-o altă încercare de a-L înfrînge pe Domnul Hristos, Satana I-a prezentat o privire panoramică a împărăţiilor lumii, făgăduindu-I: "Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pămînt şi Te vei închina mie" (Mat. 4, 9). El voia să spună că Domnul Hristos putea să recîştige lumea, împlinindu-Şi astfel misiunea fără să mai îndure agonia Golgotei. Fără nici un moment de ezitare şi în deplină credincioşie faţă de Dumnezeu, Domnul Hristos a poruncit: "Pleacă, Satano!" Apoi, folosind Scripturile, cea mai eficientă armă în marele conflict, El a spus: "Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti" (Mat. 4, 10). Aceste cuvinte au pus capăt luptei. Menţinînd o totală dependenţă de Tatăl, Domnul Hristos l-a înfrînt pe Satana. 

Deznodămînt la cruce. Această luptă cosmică atinge, în mod clar, punctul său culminant la Golgota. Satana şi-a intensificat eforturile pentru a face ca misiunea Domnului Hristos să eşueze, pe măsură ce timpul ei se apropia de încheiere. Satana a avut în mod deosebit succes în folosirea conducătorilor religioşi ai timpului, a căror gelozie faţă de popularitatea Domnului Hristos a dat loc la aşa necazuri, încît El a trebuit să încheie lucrarea Sa publică (Ioan 12, 45-54). Datorită trădării unuia dintre ucenicii Săi şi pe baza unor mărturii mincinoase, Domnul Hristos a fost arestat, judecat şi condamnat la moarte (Mat. 26, 63. 64; Ioan 19, 7). În ascultarea absolută de voinţa Tatălui Său, Domnul Hristos a rămas credincios pînă la moarte.

Rezultatele vieţii Domnului Hristos, cît şi ale morţii Sale, trec dincolo de lumea limitată a neamului omenesc. Vorbind despre cruce, Domnul Hristos spunea: "Acum, stăpînitorul lumii acesteia va fi aruncat afară" (Ioan 12, 31). .Stăpînitorul lumii acesteia este judecat" (Ioan 16, 11).

Această luptă cosmică a atins apogeul său la cruce. Iubirea şi ascultarea credincioasă a Domnului Hristos, demonstrată acolo, în faţa cruzimii lui Satana, a subminat poziţia prinţului Satana, asigurînd, în final, căderea lui.

Lupta cu privire la adevăr, aşa cum este el în Isus

Astăzi, marea luptă ce se duce cu furie în jurul autorităţii Domnului Hristos cuprinde nu numai Legea Sa, ci şi Cuvîntul Său, Sfintele Scripturi. S-au dezvoltat moduri de interpretare a Bibliei, care lasă puţin sau nu lasă deloc spaţiu descoperirii divine. 2 Scriptura este tratată ca şi cînd n-ar fi cu nimic deosebită de orice alt document antic şi analizată cu aceeaşi metodologie critică. Un număr crescînd de creştini, incluzînd şi teologi, nu mai consideră Scriptura ca fiind Cuvîntul lui Dumnezeu, descoperirea infailibilă a voii Sale. În consecinţă, ei au ajuns să pună sub semnul întrebării ceea ce spune Biblia cu privire la persoana Domnului Hristos; natura Sa, naşterea Sa din fecioară, minunile şi învierea Sa sînt foarte mult dezbătute. 3 

Întrebarea crucială. Cînd Domnul Hristos a întrebat: "Cine zic oamenii că sînt Eu, Fiul omului?", ucenicii au răspuns: "Unii zic că eşti Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul din prooroci" (Mat. 16, 13-14). Cu alte cuvinte, majoritatea contemporanilor Săi Îl considerau a fi un simplu om. Scriptura continuă relatarea; Domnul Isus a întrebat pe cei doisprezece ucenici ai Săi: "Dar voi, cine ziceţi că sînt?" "Simon Petru, drept răspuns I-a zis: ’Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu’....Isus a luat din nou cuvîntul şi i-a zis: ’Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sîngele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri" (Mat. 16, 15-17).

Astăzi, fiecare se confruntă cu aceeaşi întrebare pe care Domnul Hristos a pus-o ucenicilor Săi. Răspunsul oricărui om la această întrebare de viaţă şi de moarte depinde de credinţa lui în mărturia Cuvîntului lui Dumnezeu.

Centrul doctrinelor biblice. Domnul Hristos este punctul central al Scripturilor. Dumnezeu ne invită să înţelegem adevărul, aşa cum este el în Hristos Isus (Efes. 4, 21), pentru că El este adevărul (Ioan 14, 5). Una din strategiile lui Satana în conflictul cosmic este aceea de a convinge pe oameni de faptul că ei pot înţelege adevărul despărţiţi de Domnul Hristos. Astfel au fost propuse mai multe puncte focale ale adevărului, individual sau în combinaţie: 1) omul, 2) natura sau Universul observabil, 3) Scriptura şi 4) biserica.

În timp ce toate acestea au partea lor în revelarea adevărului, Scripturile Îl prezintă pe Domnul Hristos ca fiind Creatorul tuturor celor de mai sus şi care este mai presus de fiecare. Toate acestea îşi găsesc reala semnificaţie numai în Acela de la care vin. Despărţirea învăţăturilor Bibliei de El duce la o greşită înţelegere cu privire la .Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6). Aceasta se potriveşte atît naturii, cît şi scopului lui Antihrist - acela de a sugera alte centre ale adevărului decît Domnul Hristos (În originalul grecesc, Antihrist poate însemna nu numai "împotriva" Domnului Hristos, ci şi "în locul" Domnului Hristos). Punînd în învăţătura sau doctrina bisericii un alt centru decît Domnul Hristos, Satana îşi realizează ţinta sa de a îndepărta atenţia de la Acela care este singura nădejde a omenirii.

Funcţia teologiei creştine. O privire asupra Universului dezvăluie încercarea lui Satana de a îndepărta pe Domnul Hristos din locul ce I se cuvine de drept, atît din univers, cît şi din adevăr. Teologia, care prin definiţie este un studiu al lui Dumnezeu şi al relaţiei Lui cu creaturile Sale, trebuie să desfăşoare întreaga doctrină în lumina Domnului Hristos. Mandatul teologiei creştine este acela de a inspira încredere în autoritatea Cuvîntului lui Dumnezeu şi de a înlocui toate celelalte centre ale adevărului care pot fi sugerate cu Domnul Hristos. Atunci cînd procedează astfel, adevărata teologie creştină slujeşte binelui bisericii, pentru că merge la rădăcinile luptei cosmice, o aduce la lumină şi o întîmpină cu singurul argument de netăgăduit: Domnul Hristos, aşa cum este descoperit în Sfintele Scripturi. Din această perspectivă, Dumnezeu poate folosi teologia ca un instrument eficient pentru a ajuta omenirea în a se opune eforturilor lui Satana pe pămînt.

Importanţa doctrinei

Doctrina marii lupte descoperă extraordinara luptă ce afectează fiecare persoană născută în lumea noastră şi care, de fapt, atinge orice colţ al Universului. Sfînta Scriptură spune: "Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi a sîngelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sînt în locurile cereşti" (Efes. 6, 12).

Doctrina produce o stare constantă de veghere. O înţelegere a acestei doctrine convinge de nevoia de a combate răul. Succesul este posibil numai prin dependenţa de Domnul Isus Hristos, Conducătorul oştirilor cereşti, "Domnul cel viteaz în lupte" (Ps. 24, 8). După cum spune Pavel, cînd acceptăm strategia divină de supravieţuire, îmbrăcăm "toată armătura lui Dumnezeu ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămîneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar, avînd mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, avînd picioarele încălţate cu rîvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mîntuirii şi sabia Duhului, care este Cuvîntul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii" (Efes. 6, 13-18). Ce privilegiu pentru adevăraţii creştini de a trăi o viaţă care să fie caracterizată prin răbdare şi credincioşie, de a fi totdeauna gata pentru luptă (Apoc. 14, 2), dînd pe faţă o constantă dependenţă de Acela care ne-a făcut "mai mult decît biruitori" (Rom. 8, 37).

Ea explică taina suferinţei. Răul nu-şi are originea în Dumnezeu. El, care a "iubit neprihănirea şi a urît nelegiuirea" (Evrei 1, 9), nu trebuie să fie făcut răspunzător pentru mizeria lumii. Satana, un înger căzut, este răspunzător pentru cruzimile şi suferinţele existente. Putem să înţelegem mai bine jafurile, crimele, înmormîntările, uciderile şi accidentele - oricît ne-ar frînge inimile - atunci cînd le vedem în contextul marii lupte.

Crucea dă mărturie atît despre puterea distructivă a păcatului, cît şi despre profunzimea iubirii lui Dumnezeu pentru păcătoşi. În acest fel, tema marii lupte ne învaţă să urîm păcatul şi să iubim pe păcătos.

Ea prezintă interesul plin de iubire al Domnului Hristos pentru lume. Întorcîndu-Se la ceruri, Domnul Hristos n-a lăsat poporul Său orfan. În marea Sa iubire, El ne-a pus la dispoziţie orice ajutor posibil în lupta împotriva răului. Duhul Sfînt a fost însărcinat să .umple locul" Domnului Hristos, ca să fie un partener permanent, pînă cînd Domnul Hristos Se va întoarce (Ioan 14, 16; Mat. 28, 20). Îngerii au fost, de asemenea, însărcinaţi a fi cuprinşi în lucrarea Sa mîntuitoare (Evrei 1, 14). Victoria noastră este asigurată. Putem avea nădejde şi curaj cînd stăm în faţa viitorului, pentru că Domnul nostru are totul sub control. Buzele noastre pot aduce laudă pentru lucrarea Sa mîntuitoare. 

Ea descoperă importanţa cosmică a crucii. Mîntuirea neamului omenesc a depins în totul de lucrarea slujirii şi morţii Domnului Hristos, pentru că El a venit să-Şi dea viaţa pentru iertarea păcatelor noastre. Astfel, El a apărat caracterul Tatălui Său, Legea şi guvernarea Sa, împotriva cărora Satana a aruncat acuzaţii false. 

Viaţa Domnului Hristos a apărat dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu şi a demonstrat că Legea şi guvernarea Lui au fost drepte. Domnul Hristos a arătat lipsa temeiniciei atacurilor lui Satana împotriva lui Dumnezeu, demonstrînd că, printr-o totală dependenţă de puterea şi harul lui Dumnezeu, credincioşii pocăiţi se pot ridica deasupra frămîntărilor şi mizeriilor aduse zi de zi de ispite şi pot trăi biruitori asupra păcatului.

Referinţe

1. "Lucifer" vine de la latinescul "Lucifer", însemnînd "purtător de lumină". Expresia "fiu al zorilor" era o expresie obişnuită, însemnînd "luceafărul de dimineaţă" - "Venus". O redare literală a expresiei ebraice tradusă "Lucifer, fiu al zorilor" ar fi "cel strălucitor, fiu al zorilor". Aplicarea figurativă a strălucitoarei planete Venus, cel mai mare dintre astrele cerului, la Satana mai înainte de căderea sa. este cea mai potrivită, ca o ilustrare plastică a poziţiei lui înalte, de la care a căzut. (Lucifer, Dicţionar Biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 683).

2. Vezi Comitetul Conferinţei Generale, .Methods of Bible Study" (.Metode de studiere a Bibliei"), 1986; Hasel, Biblical Interpretation Today (Interpretarea biblică astăzi); Washington D. C. Biblical Research Institute of the General Conferince of Seventh-day Adventist (Institutul de Studii Biblice al Conferinţei Generale, 1985).

3. Vezi K. Runia, The Present day Christological Debate (Dezbaterile Hristologice de astăzi) (Inter-Varsiti-Press, 1984); G. C. Berkouwer, The Person of Christ (Persoana lui Hristos) (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdman, 1954), pag. 14-56.