Natura omului

Adventiştii de ziua a şaptea cred...

Că bărbatul şi femeia au fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu, dotaţi cu individualitate şi cu libertatea de a gîndi şi de a acţiona. Deşi au fost creaţi ca fiinţe libere, reprezentînd o unitate indivizibilă a corpului, minţii şi spiritului, erau dependenţi de Dumnezeu pentru viaţă, suflare şi toate celelalte. Cînd primii noştri părinţi nu L-au ascultat pe Dumnezeu, ei au negat dependenţa lor de El şi au căzut din înalta lor poziţie, pe care au avut-o cînd au ascultat de Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu în ei a fost mînjit şi au devenit supuşi morţii. Urmaşii lor au împărtăşit această natură căzută împreună cu consecinţele ei. Aceştia se nasc cu slăbiciuni şi tendinţe spre rău. Dar Dumnezeu, în Hristos, a împăcat lumea cu Sine şi, prin Duhul Său, a refăcut în muritorii pocăiţi chipul Făcătorului lor. Creaţi spre slava lui Dumnezeu, ei sînt chemaţi să-L iubească pe El, să se iubească unii pe alţii şi să aibă grijă de cele din jurul lor.

Natura omului

Apoi "Dumnezeu a zis: ’Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră" (Gen. 1, 26). Dumnezeu n-a adus la existenţă coroana creaţiunii Sale prin puterea Cuvîntului Său. Ci El S-a oprit plin de iubire ca să modeleze, să dea chip, din pulberea pămîntului, acestei noi creaturi.

Cel mai mare şi mai inspirat sculptor de pe pămînt n-ar fi putut niciodată să sculpteze o fiinţă aşa de nobilă. Poate un Michelangelo ar fi putut realiza o formă exterioară uimitoare; dar ce putem spune despre anatomia şi fiziologia, minuţios realizate, pe cît de frumoase, pe atît de funcţionale?

Sculptura perfectă, forma modelată de mîna lui Dumnezeu, stătea acolo completată cu fiecare fir de păr, cu genele, cu unghiile puse la locul lor, dar Dumnezeu nu terminase lucrarea. Acest om nu era făcut doar ca să fie acoperit de praf, ci ca să trăiască, să gîndească, să creeze şi să crească în slavă.

Aplecat asupra acestei forme magnifice, Creatorul "i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu" (Gen. 2, 7; cf. 1, 26). Înţelegînd nevoia omului de un tovarăş de viaţă, Dumnezeu i-a făcut "un ajutor potrivit pentru el". Dumnezeu "a trimis un somn adînc peste el" şi, pe cînd Adam dormea, Dumnezeu a scos una din coastele lui şi din ea a făcut o femeie (Gen. 2, 18. 21. 22). "Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu, parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut". Apoi Dumnezeu i-a binecuvîntat şi le-a zis: "Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pămîntul, şi supuneţi-l; şi stăpîniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pămînt". O grădină, căminul lor, mai minunată decît cea mai frumoasă grădină ce există pe pămînt astăzi a fost dată lui Adam şi Evei. Erau în această grădină dealuri, văi, copaci, viţă-de-vie, flori, toate împodobite de Creator. Doi pomi speciali, pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, au fost aşezaţi acolo. Dumnezeu a permis lui Adam şi Evei să mănînce după plac din toţi pomii, cu excepţia pomului cunoştinţei binelui şi răului (Gen. 2, 8. 9. 17).

Astfel, evenimentul ce a încoronat săptămîna creaţiunii a fost realizat. Şi "Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse, şi iată că erau foarte bune" (Gen. 1, 31).

Originea omului

Deşi astăzi mulţi cred că fiinţele omeneşti îşi au originea în formele inferioare ale vieţii animale şi sînt un rezultat al unui proces natural care a durat milioane de ani, o astfel de idee nu se armonizează cu raportul biblic. Faptul că fiinţele omeneşti au fost supuse unui proces de degenerare este un adevăr hotărîtor în ceea ce priveşte perspectiva biblică asupra naturii omului. 1  

Dumnezeu l-a creat pe om. Originea neamului omenesc se află într-un sfat divin. Dumnezeu a zis: "Să facem om" (Gen. 1, 26). Pluralul "să facem" se referă la Treimea Divină, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfînt. Fiind una în scop, Dumnezeu a început să creeze prima fiinţă omenească (Gen. 1, 27).

Creat din pulberea pămîntului. Dumnezeu l-a modelat pe om din "ţărîna pămîntului" (Gen. 2, 7), folosind materia existentă deja (adusă la existenţă la crearea pămîntului) şi nu alte forme ale vieţii, cum ar fi cea marină sau animalele terestre. Numai atunci cînd El a modelat fiecare organ şi l-a pus la locul lui, numai atunci a introdus în el "suflarea de viaţă", care l-a făcut pe om o persoană vie.

Creat după chipul divin. Dumnezeu a creat fiecare fiinţă din lumea animală - peştii, păsările, reptilele, insectele, mamiferele, etc. - "după soiul lor" (Gen. 1, 21. 24. 25). Fiecare specie are o formă tipică, proprie ei, cum şi capacitatea de a reproduce specia respectivă. Omul a fost creat totuşi după chipul divin şi nu după un chip din lumea animală. Dumnezeu a zis: "Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră" (Gen. 1, 26). Există o clară discontinuitate între fiinţele omeneşti şi lumea animală. Începutul genealogiei din Luca descrie originea neamului omenesc, exprimînd această diferenţă în mod simplu, dar profund: "Adam, fiul lui Dumnezeu" (Luca 3, 38).

Înalta Poziţie a Omului. Crearea omului a însemnat momentul de apogeu al întregii creaţiuni. Dumnezeu a dat în grija omului, creat după chipul Dumnezeului Atotstăpînitor, planeta Pămînt şi toată viaţa animală. L. Berkhof spune despre Adam "că era datoria şi privilegiul lui să facă întreaga natură şi toate fiinţele create, care au fost puse sub conducerea sau stăpînirea sa, să fie supuse voinţei şi planului său, pentru ca el şi întreaga sa stăpînire glorioasă să poată proslăvi pe Atotputernicul Creator şi Domn al universului (Gen. 1, 28; Ps. 8, 4- 9)". 2 

Unitatea neamului omenesc. Genealogiile din cartea Genezei demonstrează faptul că generaţiile succesive după Adam şi Eva sînt descendenţi sau urmaşi ai primei perechi. Ca fiinţe omeneşti, sîntem cu toţii părtaşi aceleiaşi naturi care constituie o unitate genetică sau genealogică. Apostolul Pavel spunea: "El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pămîntului" (Fapte 17, 26).

Mai mult chiar, noi vedem şi alte indicii ale unităţii organice a neamului omenesc în declaraţiile biblice, că neascultarea şi păcătuirea lui Adam au adus păcatul şi moartea asupra tuturor ca şi în planul făcut pentru mîntuirea tuturor prin Isus Hristos (Rom. 5, 12. 19; 1 Cor. 15, 21. 22).

Unitatea naturii omului

Care sînt părţile caracteristice ale fiinţelor omeneşti? Sînt ele făcute din mai multe componente independente, ca de exemplu un corp, un suflet şi un spirit?

Suflarea de viaţă. Dumnezeu "a făcut pe om din ţărîna pămîntului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu" (Gen. 2, 7).

Cînd Dumnezeu a schimbat elementele pămîntului într-o fiinţă vie, El "a suflat" suflare de viaţă în nările corpului lipsit de viaţă al lui Adam. Această suflare de viaţă este "suflarea Celui Atotputernic" ce dă viaţă (Iov 33, 4) - scînteia vieţii. Noi putem s-o comparăm cu un curent electric care, atunci cînd circulă prin diferite componente electrice, transformă un panou cenuşiu de sticlă într-un ecran, în care pulsează un flux de culori şi acţiuni - atunci cînd deschidem televizorul color. Electricitatea aduce sunet şi mişcare acolo unde nu era nimic mai înainte.

Omul - un suflet viu. Ce a făcut suflarea de viaţă? Cînd Dumnezeu a modelat fiinţa omenească din elemente ale pămîntului, erau prezente acolo toate organele: inima, plămînii, rinichii, ficatul, splina, creierul, etc. , toate într-o formă perfectă, dar fără viaţă. Atunci Dumnezeu a suflat suflarea de viaţă în această materie fără viaţă şi "omul a devenit un suflet viu".

Ecuaţia Scripturii este simplă: ţărîna pămîntului (elementele pămîntului) + suflarea de viaţă = o fiinţă vie sau un suflet viu. Din această unire a elementelor pămîntului cu suflarea de viaţă a rezultat o fiinţă vie sau un suflet viu. 

Această "suflare de viaţă" nu este limitată la oameni. Fiecare creatură vie o posedă. Biblia, de exemplu, atribuie suflarea de viaţă atît animalelor care au intrat în corabia lui Noe, cît şi acelora care nu au intrat (Gen. 7, 15. 22).

Termenul ebraic din Gen. 2, 7, care a fost tradus prin "fiinţă vie" sau "suflet viu", este nefesh chayyah. Această expresie nu desemnează în mod exclusiv pe om, căci ea se referă, de asemenea, la animale marine, insecte, reptile şi fiare (Gen. 1, 20. 24; 2, 19).

Nefesh, tradus "fiinţă" sau "suflet", vine de la nafash, ce înseamnă "a respira". Echivalentul grec în Noul Testament este psuche. "Avînd în vedere că suflarea este dovada cea mai vădită a vieţii, nefesh desemnează în esenţă pe om ca o fiinţă vie, ca o persoană". 3 Atunci cînd este folosit în legătură cu animalele, ca în raportul creaţiunii, el le descrie ca fiinţe sau creaturi vii, pe care le-a creat Dumnezeu.

Este important să reţinem faptul că Biblia spune că omul a devenit un suflet viu. Nimic din raportul creaţiunii nu arată că omul a primit un suflet - un fel de entitate separată care, la creaţiune, a fost unită sau adăugată corpului omenesc.

O unitate indivizibilă. Importanţa raportului biblic al creaţiunii pentru o corectă înţelegere a naturii omului este absolut covîrşitoare. Subliniind unitatea sa organică, Scriptura înfăţişează pe om ca un tot. Care este atunci relaţia suflet - spirit în natura omului?

1. Însemnătatea biblică a .sufletului". Aşa cum am menţionat deja, în Vechiul Testament cuvîntul "suflet" este o traducere a ebraicului ’nefesh’. În Geneza 2, 7, el desemnează omul ca o fiinţă vie după ce suflarea de viaţă a intrat în corpul său fizic, format din elementele pămîntului. .Tot la fel, un suflet nou vine la existenţă ori de cîte ori se naşte un copil, fiecare "suflet" fiind o nouă unitate a vieţii, în mod unic diferită şi separată de alte unităţi similare. Această calitate a individualităţii fiecărei fiinţe omeneşti, ce face din ea o entitate unică, este ideea subliniată de termenul ebraic nefesh. Cînd este folosit în sensul acesta, nefesh nu este o parte a unei persoane, ci este persoana în sine şi, în multe cazuri, cuvîntul are sensul de ’persoană’(vezi Gen. 14, 21; Num. 5, 6; Deut. 10, 22; Ps. 3, 2) sau ’eu’ (Lev. 11, 43; 1 Împ. 19, 4; Is. 46, 2. etc).

Pe de altă parte, expresii ca acestea: ’sufletul meu’, ’sufletul tău’, ’sufletul său’ etc. , sînt în general expresii pentru pronumele personal ’eu’, ’mie’, ’tu’, ’el’, etc. (vezi Gen. 12, 13; Lev. 11, 43. 44; 19, 8; Iosua 23, 11; Ps. 3, 2; Ier. 37, 9). De mai mult de 100 de ori, în 755 de ocazii din Vechiul Testament, traducerea King James redă nefesh prin viaţă (Gen. 9, 4. 5; 1 Sam. 19, 5; Iov 2, 4. 6; Ps. 31, 13 etc). 

Adesea, nefesh face referire la dorinţe, apetit sau pasiune (Deut. 23, 24; Prov. 23, 2; Ecl. 6, 7) şi, uneori, este tradus prin "apetit" (Prov. 23, 2: Ecl. 6, 7). El se mai poate referi la sediul sentimentelor (Gen. 34, 3; Cînt. Cînt. 1, 7) şi, uneori, reprezintă partea voinţei din om, ca atunci cînd este tradus prin ’plăcere’ (K. J. ), în Deut. 23, 24; Ps. 105, 22; Ier. 34, 16. În Numeri 31, 19, nefesh este tradus prin ’ucis’, iar în Jud. 16, 30, prin ’să mor eu’. În Num. 5, 2 (mort) şi 9, 6 (un mort) se referă la un cadavru (Lev. 19, 28; Num. 9, 7. 10).

Folosirea termenului grecesc psuche în Noul Testament este similară cu nefesh din Vechiul Testament. El este folosit pentru viaţa animală, ca şi pentru viaţa umană (Apoc. 16, 3). În traducerea K. J. , acest termen este tradus de patruzeci de ori, simplu prin ’viaţă’ sau ’vieţi’ (vezi Mat. 2, 20; 6, 25; 16, 25). În unele cazuri, el este folosit ca însemnînd simplu ’oameni’ (vezi Fapte 7, 14; 27, 37; Rom. 13, 1; 1 Petru 3, 20), iar în alte cazuri este echivalentul pronumelui personal (vezi Mat. 12, 18; 2 Cor. 12, 15). Uneori, el se referă la emoţii (Marcu 14, 34; Luca 2, 35), la ’suflet’ (minte) (Fapte 14, 2; Fil. 1, 27) sau la ’inimă’ (Ef. 6, 6)". 4 

Psuche nu este nemuritor, ci supus morţii (Apoc. 16, 3). El poate fi nimicit (Mat. 10, 28).

Dovezile biblice arată faptul că, uneori, nefesh şi psuche se referă la întreaga persoană, iar alteori, la un anume aspect particular al omului, cum ar fi sentimente, emoţii, apetit şi afecţiune. Totuşi, această folosire a termenului nu arată nicidecum că omul este făcut din două părţi distinct separate. Trupul şi sufletul există laolaltă; împreună ele formează o unitate indivizibilă. Sufletul nu are o existenţă conştientă, separată de corp. Nu există nici un text care să arate că sufletul supravieţuieşte corpului, ca o entitate conştientă.

2. Înţelesul biblic al spiritului. În timp ce termenul ebraic nefesh este tradus prin suflet, denotînd individualitatea sau personalitatea, termenul ebraic al Vechiului Testament, ruah, tradus prin spirit, se referă la scînteia energizantă a vieţii, ce este esenţială existenţei individuale. El denumeşte energia divină sau principiul vieţii, care animă fiinţele omeneşti.

’Ruah’ se întîlneşte de 377 de ori în Vechiul Testament şi foarte frecvent este tradus prin ’spirit’, ’vînt’ sau ’suflare’ (Gen. 8, 1). Cuvîntul este folosit, de asemenea, pentru a desemna vitalitate (Jud. 15, 19), curaj (Iosua 2, 11), supărare sau mînie (Jud. 8, 3), dispoziţie (Is. 54, 6), caracter moral (Ez. 11, 19) şi sediul emoţiilor (1 Sam. 1, 15).

În sensul de suflare, ruah-ul oamenilor este identic cu ruah-ul animalelor (Ecl. 3, 19). Ruah-ul omului părăseşte corpul atunci cînd acesta moare (Ps. 146, 4) şi se întoarce la Dumnezeu (Ecl. 12, 7; Iov 34, 14). Ruah este folosit în mod frecvent pentru Spiritul lui Dumnezeu, ca în Isaia 63, 10. Niciodată în Vechiul Testament, cu referire la om, ruah nu denotă o entitate inteligentă, capabilă de sentimente şi care să existe aparte de un corp fizic.

În Noul Testament, echivalentul lui ruah este pneuma, ’spirit’ de la pneo, ’a sufla’ sau ’a respira’. Ca şi în cazul cuvîntului ruah, nu există nimic inerent în cuvîntul ’pneuma’, care să denote o entitate în om, capabilă de o existenţă conştientă aparte de corp, şi nici Noul Testament nu-l foloseşte cu referire la om în vreun fel care să cuprindă un astfel de concept. În pasaje ca cele din Romani 8, 15; 1 Cor. 4, 21; 2 Tim. 1, 7; 1 Ioan 4, 6, pneuma denotă ’dispoziţia’, ’atitudinea’ sau ’starea simţămintelor’. El este folosit, de asemenea, cu privire la diferite aspecte ale personalităţii, ca în Galateni 6, 1; Romani 12, 11. Ca şi în cazul cuvîntului ruah, pneumaeste dat Domnului înapoi la moarte (Luca 23, 46; Fapte 7, 59). Ca şi ruah, pneuma este, de asemenea, folosit pentru Duhul lui Dumnezeu (1 Cor. 2, 11. 14; Ef. 4, 30; Evrei 2, 4; 1 Petru 1, 12; 2 Petru 1, 21)". 5 

3. Unitatea corp, suflet şi duh. Care este legătura dintre corp, suflet şi duh? Care este influenţa acestei relaţii asupra unităţii omului ?

a. O unitate a două părţi. Deşi Biblia vede natura omului ca o unitate, ea nu precizează, în mod detaliat, relaţia dintre corp, suflet şi duh. Uneori, sufletul şi duhul sînt folosite în mod alternativ. Să notăm paralelismul lor în expresia de bucurie a Mariei, după vestea adusă de înger: "Sufletul meu măreşte pe Domnul, şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mîntuitorul meu" (Luca 1, 46. 47).

Cu o ocazie, omul este caracterizat de către Isus Hristos ca fiind "corp şi suflet" (Mat. 10, 28) şi într-o altă situaţie de către Pavel ca "fiind corp şi duh" (1 Cor. 7, 34). În primul, "suflet" se referă la înaltele facultăţi ale omului, presupunînd capacitatea intelectuală (mintea) prin care el comunică cu Dumnezeu. În ultimul, "duh" se referă la această înaltă facultate. În ambele cazuri, corpul include atît aspectele fizice, cît şi cele emoţionale ale unei persoane.

b. O unitate de trei componente. Există o excepţie la caracterizarea generală a omului. Pavel, care vorbeşte despre o dublă unire a trupului şi spiritului, vorbeşte, de asemenea, în termenii unei unităţi a trei părţi. El declară: "Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos. (1 Tes. 5, 23). Acest pasaj transmite dorinţa lui Pavel ca nici unul dintre aceste aspecte ale persoanei să nu fie exclusă de la procesul sfinţirii.

În cazul acesta, "duh" poate fi înţeles ca "înaltul principiu al inteligenţei şi gîndirii", cu care omul este înzestrat şi cu care Dumnezeu poate comunica prin Duhul Său (Rom. 8, 16). Prin înnoirea minţii şi prin activitatea Duhului Sfînt, persoana este transformată după chipul lui Hristos (Rom. 12, 1. 2).

Prin "suflet", atunci cînd îl deosebim de spirit, poate fi înţeleasă "acea parte a naturii omului care îşi găseşte expresia prin instincte, emoţii şi dorinţe. Această parte a naturii cuiva poate să fie, de asemenea, sfinţită. Cînd, prin lucrarea Duhului Sfînt, mintea sau sufletul este adusă în conformitate cu mintea sau gîndul lui Dumnezeu şi raţiunea sfinţită are în stăpînire natura interioară, impulsiunile, care altfel ar fi potrivnice lui Dumnezeu, devin supuse voinţei Lui". 6

Corpul, care este controlat fie de natura superioară, fie de cea inferioară, este constituţia fizică - carnea, sîngele şi oasele.

Ordinea în care Pavel le prezintă - mai întîi duhul, apoi sufletul şi în final trupul - nu este o coincidenţă. Cînd spiritul este sfinţit, mintea este sub control divin. Mintea sfinţită, la rîndul ei, va avea o influenţă sfinţitoare asupra sufletului, asupra dorinţelor, simţămintelor şi emoţiilor. Persoana în care se realizează sfinţirea nu se va purta rău cu trupul său şi astfel sănătatea lui fizică va înflori. În acest fel, trupul devine instrumentul sfînt prin care creştinul poate sluji pe Domnul şi Mîntuitorul său. Chemarea lui Pavel la sfinţire îşi are în mod clar rădăcina în concepţia despre unitatea naturii umane şi descoperă faptul că pregătirea eficientă pentru revenirea Domnului Hristos necesită pregătirea întregii persoane - suflet, spirit şi trup.

c. O unire indivizibilă, interdependentă. Este clar faptul că fiecare fiinţă omenească este o unitate indivizibilă. Corpul, sufletul şi spiritul acţionează într-o strînsă cooperare, dînd pe faţă o intensă legătură şi interdependenţă între facultăţile spirituale, mintale şi fizice ale unei persoane. Deficienţele dintr-un compartiment vor stînjeni pe celelalte două. Un spirit sau o minte bolnavă, necurată, va avea un efect păgubitor asupra sănătăţii emoţionale şi fizice a persoanei respective. Reversul este, de asemenea, valabil. O constituţie fizică slabă, bolnavă sau suferindă, în general va avea un efect negativ asupra sănătăţii emoţionale şi spirituale a cuiva. Influenţa pe care facultăţile o au unele asupra celorlalte arată că fiecare persoană are o responsabilitate dată de Dumnezeu, şi anume aceea de a menţine aceste facultăţi în cele mai bune condiţii cu putinţă. Aceasta constituie o parte vitală a refacerii după chipul Creatorului.

Omul după chipul lui Dumnezeu

Fiinţele vii pe care Dumnezeu le-a creat în ziua a şasea a creaţiunii au fost făcute "după chipul lui Dumnezeu" (Gen. 1, 27). Ce înseamnă a fi creat după chipul lui Dumnezeu? 

Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Se sugerează adesea faptul că dimensiunile morale şi spirituale ale omului ne descoperă ceva din natura morală şi spirituală a lui Dumnezeu. Dar, deoarece Biblia învaţă că omul cuprinde o indivizibilă unitate a corpului, sufletului şi spiritului, latura fizică a omului reflectă, de asemenea, într-un anumit mod, chipul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu este spirit? Cum poate oare o fiinţă care este spirit să fie asociată cu vreo formă sau înfăţişare?

Un scurt studiu cu referire la îngeri descoperă faptul că ei, asemenea lui Dumnezeu, sînt fiinţe spirituale (Evr. 1, 7. 14). Cu toate acestea, ei totdeauna apar în forma chipului omenesc (Gen. 18, 1-19. 22; Dan. 9, 21; Luca 1, 11-38; Fapte 12, 5-10). Poate oare o fiinţă spirituală să aibă un "trup duhovnicesc" cu formă şi înfăţişare? (1 Cor. 15, 44)

Biblia ne arată că sînt persoane care au văzut în parte persoana lui Dumnezeu. Moise, Aaron, Nadab, Abihu, cum şi cei şaptezeci de bătrîni au văzut picioarele Lui (Ex. 24, 9-11). Deşi El a refuzat să-Şi arate faţa, după ce a acoperit pe Moise cu mîinile Sale, Dumnezeu i-a descoperit spatele Său, trecînd pe dinaintea lui (Ex. 33, 20-23). Dumnezeu a apărut lui Daniel, într-o viziune a scenei judecăţii, ca Cel Îmbătrînit de zile şezînd pe un tron (Dan. 7, 9-10). Domnul Hristos este descris ca fiind "chipul Dumnezeului Celui nevăzut" (Col. 1, 15) şi "întipărirea Fiinţei Lui" (Evr. 1, 3). Aceste pasaje par să arate faptul că Dumnezeu este o fiinţă personală şi are o formă personală. Aceasta nu trebuie să surprindă, pentru că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu.

Omul a fost creat "cu puţin mai prejos decît îngerii" (Evr. 2, 7), o indicaţie a faptului că el a fost înzestrat cu daruri intelectuale şi spirituale. Deşi lui Adam îi lipseau experienţa şi dezvoltarea caracterului, el a fost făcut "fără prihană" (Ecl. 7, 29) - o referire la curăţia morală. 7 Fiind făcut după chipul moral al lui Dumnezeu, el era neprihănit şi sfînt (Ef. 4, 24) şi era o parte a creaţiunii despre care Dumnezeu a spus că toate "erau foarte bune" (Gen. 1, 31).

Deoarece omul a fost creat după chipul moral al lui Dumnezeu, Lui i-a fost dată ocazia de a-şi demonstra iubirea şi loialitatea faţă de Creatorul său. Asemenea lui Dumnezeu, el avea puterea de a alege, libertatea de a gîndi şi de a acţiona în armonie cu imperativele morale. În acest fel, el a fost liber să iubească şi să asculte, sau să fie neîncrezător şi să nu asculte. Dumnezeu Şi-a asumat riscul ca omul să facă o alegere greşită, pentru că numai avînd libertatea de alegere omul poate să-şi dezvolte un caracter care să poată manifesta pe deplin principiul iubirii, care este însăşi esenţa lui Dumnezeu (1 Ioan 4, 8). Destinul său era acela de a atinge expresia cea mai înaltă a chipului lui Dumnezeu: a iubi pe Dumnezeu cu toată inima sa, cu tot sufletul său şi cu tot cugetul său şi a iubi pe ceilalţi ca pe sine (Mat. 22, 36-40).

Creat pentru a avea relaţii cu alţii. Dumnezeu a zis: "Nu este bine ca omul să fie singur" (Gen. 2, 18) şi El a făcut-o pe Eva. Tot aşa cum cei trei Membri ai Dumnezeirii sînt uniţi într-o comuniune plină de iubire, tot astfel noi am fost creaţi pentru comuniunea ce o găsim în prietenie şi căsătorie (Gen. 2, 18). În aceste legături, noi avem ocazia de a trăi pentru alţii. A fi realmente uman înseamnă a fi orientat spre relaţii şi comuniune. Dezvoltarea acestui aspect al chipului lui Dumnezeu este o parte integrantă a armoniei şi prosperităţii Împărăţiei lui Dumnezeu.

Creat pentru a se îngriji de mediul înconjurător. "Apoi Dumnezeu a zis: ’Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpînească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pămîntul şi peste toate tîrîtoarele care se mişcă pe pămînt" (Gen. 1, 26). Dumnezeu menţionează aici imaginea divină a omului şi stăpînirea lui asupra creaţiunii. Omul, ca reprezentant al lui Dumnezeu, a fost aşezat mai presus de celelalte creaturi. Regnul animal nu poate înţelege suveranitatea lui Dumnezeu, dar multe animale sînt capabile să-l iubească şi să-l slujească pe om.

David, referindu-se la stăpînirea omului, spunea: "I-ai dat stăpînire peste lucrurile mîinilor Tale, toate le-ai pus supt picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele cîmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor" (Ps. 8, 6-8). Poziţia înaltă a omului a fost o dovadă a slavei şi onoarei cu care el a fost încoronat (Ps. 8, 5). Responsabilitatea lui a fost aceea de a conduce cu bunătate lumea, reflectînd conducerea binefăcătoare a lui Dumnezeu asupra Universului. Deci, noi nu sîntem victime ale împrejurărilor, dominate de către forţele mediului. Mai curînd, putem spune că Dumnezeu ne-a însărcinat să aducem o contribuţie pozitivă la îngrijirea mediului înconjurător, folosind fiecare situaţie în care ne găsim ca ocazie de a aduce la îndeplinire voia Lui.

Această înţelegere ne dă cheia îmbunătăţirii relaţiilor umane, într-o lume în care abundă destrămările acestor relaţii. Ea ne dă, de asemenea, răspunsul la consumarea egoistă a resurselor naturale ale pămîntului şi poluarea nechibzuită a aerului şi a apei, care duc la o deteriorare crescîndă a calităţii vieţii. Adoptarea perspectivei biblice asupra naturii umane, oferă unica siguranţă a unui viitor prosper.

Creat pentru a-L imita pe Dumnezeu. Ca fiinţe omeneşti, noi trebuie să acţionăm asemenea lui Dumnezeu, pentru că sîntem făcuţi a fi asemenea Lui. Deşi sîntem umani şi nu sîntem divini, noi trebuie să reflectăm pe Făcătorul nostru în sfera noastră, în orice mod posibil. Porunca a patra face apel la această obligaţie. Noi trebuie să urmăm exemplul Creatorului nostru, lucrînd şase zile din săptămînă şi odihnindu-ne în cea de a şaptea (Ex. 20, 8-11).

Creat cu posibilitatea condiţionată a nemuririi. La creaţiune, primilor noştri părinţi le-a fost dată nemurirea, deşi posedarea ei era condiţionată de ascultare. Avînd acces la pomul vieţii, ei erau destinaţi să trăiască veşnic. Singura cale prin care ei puteau să pună în primejdie starea lor de nemurire era călcarea poruncii care le interzicea să mănînce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Neascultarea avea să ducă la moarte (Gen. 2, 17; 3, 22).

Căderea

Deşi creaţi desăvîrşiţi, după chipul lui Dumnezeu şi aşezaţi în condiţii de viaţă perfecte, Adam şi Eva au devenit călcători ai legii. Cum a avut loc o astfel de radicală şi teribilă transformare? 

Originea păcatului. Dacă Dumnezeu a creat o lume desăvîrşită, cum s-a putut dezvolta păcatul?

1. Dumnezeu şi originea păcatului. Este Dumnezeu Creatorul şi, în acelaşi timp, autorul păcatului? Sfînta Scriptură subliniază faptul că Dumnezeu, prin natura Sa, este sfînt (Is. 6, 3) şi în El nu există nelegiuire. "Lucrările Lui sînt desăvîrşite, căci toate căile Lui sînt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate. El este drept şi curat" (Deut. 32, 4). Scriptura declară: "Departe de Dumnezeu nedreptatea, departe de Cel Atotputernic fărădelegea" (Iov 34, 10). "Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni" (Iacov 1, 13); "El urăşte păcatul" (Ps. 5, 4; 11, 5). Creaţiunea originară a lui Dumnezeu "a fost foarte bună" (Gen. 1, 31). Departe de a fi autorul păcatului, El este "urzitorul unei mîntuiri veşnice" (Evr. 5, 9).

2. Autorul păcatului. Dumnezeu ar fi putut preveni păcatul, creînd un univers de roboţi, care aveau să facă numai ceea ce erau programaţi să facă. Dar iubirea lui Dumnezeu cerea ca El să creeze fiinţe ce puteau răspunde în mod liber iubirii Sale şi un astfel de răspuns este posibil de primit numai de la fiinţe care au capacitatea de a alege.

Înzestrînd totuşi fiinţele omeneşti cu acest fel de libertate, Dumnezeu a trebuit să-Şi asume riscul ca unele fiinţe create să se îndepărteze de El. Din nefericire, Lucifer, o fiinţă ce ocupa o poziţie înaltă în lumea îngerilor, s-a mîndrit (Ezech. 28, 17; 1 Tim. 3, 6). Nemulţumit cu poziţia sa în conducerea lui Dumnezeu (Iuda 6), el a început să poftească chiar poziţia lui Dumnezeu (Is. 14, 12-14). Într-o încercare de a lua conducerea Universului, acest înger căzut a semănat seminţele discordiei printre ceilalţi îngeri şi a cîştigat simpatia şi adeziunea multora. În consecinţă, conflictul care a avut loc în ceruri a luat sfîrşit atunci cînd Lucifer, acum cunoscut sub numele de Satana, adversarul lui Dumnezeu, şi îngerii lui au fost alungaţi din ceruri (Apoc. 12, 4. 7-9. Vezi, de asemenea, şi cap. 8 al acestei cărţi).

3. Originea păcatului în neamul omenesc. Fără să fie descurajat de expulzarea lui din cer, Satana s-a hotărît să ispitească şi pe alţii să se alăture răzvrătirii sale împotriva conducerii lui Dumnezeu. Atenţia sa a fost atrasă de neamul omenesc nou creat. Cum să-i determine pe Adam şi Eva să se răzvrătească? Ei trăiesc într-o lume desăvîrşită, Creatorul îngrijindu-Se de toate trebuinţele lor. Cum ar putea ei să devină nemulţumiţi şi neîncrezători în Acela care a fost izvorul fericirii lor? Raportul primului păcat ne dă răspunsul. În asaltul său asupra primelor fiinţe omeneşti, Satana s-a hotărît să-i prindă atunci cînd erau mai puţini veghetori. Apropiindu-se de Eva, pe cînd aceasta se afla aproape de pomul cunoştinţei binelui şi răului, Satana - sub înfăţişarea unui şarpe - o întrebă despre interdicţia lui Dumnezeu de a mînca din pom. Cînd Eva a confirmat că Dumnezeu a zis că ei vor muri dacă vor mînca din fructele pomului, Satana a contestat interdicţia divină, spunînd: "Cu siguranţă că nu veţi muri". El i-a trezit curiozitatea, sugerîndu-i faptul că Dumnezeu încerca s-o ţină departe de o nouă şi minunată experienţă: aceea de a fi asemenea lui Dumnezeu (Gen. 3, 4. 5). Imediat, îndoiala cu privire la Cuvîntul lui Dumnezeu a prins rădăcini. Eva a fost fascinată în faţa marilor posibilităţi pe care credea că le oferă fructul. Ispita a început să acţioneze asupra minţii sale nepătate. Credinţa în cuvîntul lui Dumnezeu a fost înlocuită acum de credinţa în cuvîntul lui Satana. Deodată, ea şi-a imaginat că "pomul era bun de mîncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea". Nemulţumită de poziţia ei, Eva a cedat ispitei de a deveni asemenea lui Dumnezeu. "A luat deci din rodul lui, şi a mîncat: a dat şi bărbatului ei, care era lîngă ea şi bărbatul a mîncat şi el" (Gen. 3, 6).

Încrezîndu-se mai degrabă în judecata ei decît în Cuvîntul lui Dumnezeu, Eva s-a rupt de dependenţa ei de Dumnezeu, a decăzut din poziţia sa înaltă şi s-a afundat în păcat. Căderea neamului omenesc s-a caracterizat în primul rînd printr-o prăbuşire a credinţei în Dumnezeu şi în Cuvîntul Său. Această necredinţă a dus la neascultare, care, la rîndul ei, a rezultat într-o rupere a legăturii şi, în final, la despărţirea dintre Dumnezeu şi om.

Efectele păcatului. Care au fost consecinţele imediate şi cele pe termen lung ale păcatului? Cum a afectat el natura umană? Şi care este perspectiva eliminării păcatului şi înnobilării naturii umane?

1. Consecinţele imediate. Prima consecinţă a păcatului a fost o schimbare produsă în natura umană, care a afectat relaţiile interpersonale, ca şi relaţiile cu Dumnezeu. Această nouă experienţă, plină de euforie şi care a deschis ochii, a adus lui Adam şi Evei numai simţăminte de ruşine (Gen. 3, 7). În loc de a deveni egali cu Dumnezeu, aşa cum promisese Satana, ei au devenit temători şi au căutat să se ascundă (Gen. 3, 8-10).

Cînd Dumnezeu a întrebat pe Adam şi pe Eva în legătură cu păcatul lor, în loc să-şi recunoască greşeala, ei au încercat să arunce vina unul pe altul. Adam a spus: "Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lîngă mine, ea mi-a dat din pom şi am mîncat" (Gen. 3, 2). Cuvintele lui implică faptul că atît Eva, cît şi, Dumnezeu, erau răspunzători pentru păcatul său, arătînd în mod clar cum păcatul rupsese legătura cu soţia sa şi cu Creatorul său. La rîndul ei, Eva a aruncat vina pe şarpe (Gen. 3, 13).

Consecinţele teribile care au rezultat descoperă seriozitatea păcatului lor. Dumnezeu l-a blestemat pe şarpe, mediumul Satanei, condamnîndu-l să se tîrască pe burtă, ca un semn veşnic al căderii (Gen. 3, 14). Femeii, Dumnezeu i-a zis: "Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpîni peste tine" (Gen. 3, 16). Iar pentru că Adam a ascultat de soţia sa în loc să asculte de Dumnezeu, pămîntul a fost blestemat să mărească îngrijorarea, frămîntarea şi truda muncii sale: "Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mîncat din pomul despre care îţi poruncisem ’să nu mănînci de loc din el’, blestemat este acum pămîntul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el, în toate zilele vieţii tale, spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănînci iarba de pe cîmp. În sudoarea frunţii tale să-ţi mănînci pîinea, pînă te vei întoarce în pămînt, căci din el ai fost luat, căci ţărînă eşti şi în ţărînă te vei întoarce" (Gen. 3, 17- 19).

Reafirmînd neschimbabilitatea legii Sale şi faptul că orice păcat duce cu siguranţă la moarte, Dumnezeu a zis: "Căci ţărînă eşti, şi în ţărînă te vei întoarce" (Gen. 3, 19). El a adus la îndeplinire acest verdict, scoţînd pe păcătoşi afară din căminul edenic, întrerupînd legătura lor directă cu Dumnezeu (Gen. 3, 8) şi împiedicîndu-i să se mai hrănească din pomul vieţii, izvorul vieţii veşnice. În acest fel, Adam şi Eva au ajuns supuşi morţii (Gen. 3, 22).

2. Caracterul păcatului. Multe pasaje scripturistice, incluzînd în mod deosebit raportul căderii în păcat, fac clar faptul că păcatul este un rău moral, rezultatul alegerii unui agent moral liber de a călca voinţa descoperită a lui Dumnezeu (Gen. 3, 1-6; Rom. 1, 18-22).

a. Definiţia păcatului. Păcatul cuprinde: călcarea legii ("Oricine face păcat, face şi fărădelege", 1 Ioan 3, 4), neîmplinirea binelui ("Deci cine ştie să facă bine şi nu face, săvîrşeşte un păcat", Iacov 4, 17) şi trăirea fără credinţă ("tot ce nu vine din încredinţare - din credinţă - e păcat., Rom. 14, 23). O definiţie mai larg cuprinzătoare a păcatului este: "Orice deviere de la voinţa cunoscută a lui Dumnezeu, fie nefăcînd ceea ce El a poruncit, fie făcînd ceea ce El a interzis". 8 

Păcatul nu cunoaşte neutralitate. Domnul Hristos declara: .Cine nu este cu Mine este împotriva Mea" (Mat. 12, 30). A nu crede în El este păcat (Ioan 16, 9). Păcatul are un caracter absolut pentru că este răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi a voinţei Sale. Orice păcat mare sau mic are ca rezultat verdictul "vinovat". Astfel, "cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate" (Iacov 2, 10).

b. Păcatul implică atît gînduri, cît şi acţiuni. În mod frecvent, despre păcat se vorbeşte numai în termenii unor acte concrete şi vizibile de călcare a legii. Dar Domnul Hristos a spus că, dacă te mînii pe cineva, calci cea de a şasea poruncă a Decalogului: "Să nu ucizi" (Ex. 20, 13); şi dorinţele păcătoase sînt o călcare a poruncii: "Să nu comiţi adulter" (Ex. 20, 14). Păcatul deci cuprinde nu numai neascultarea deschisă prin acţiuni vizibile, ci, de asemenea, gînduri şi dorinţe.

c. Păcat şi vinovăţie. Păcatul produce vinovăţie. Din perspectiva biblică, vinovăţia implică faptul că acela care săvîrşeşte păcat este pasibil de pedeapsă. Şi, pentru că toţi sînt păcătoşi, întreaga lume este "vinovată înaintea lui Dumnezeu" (Rom. 3, 19).

Dacă nu este tratată aşa cum trebuie, vinovăţia distruge facultăţile fizice, intelectuale şi spirituale. Şi, în final, dacă nu este rezolvată, ea produce moartea, căci "plata păcatului este moartea" (Rom. 5, 23).

Antidotul vinovăţiei este iertarea (Mat. 6, 12), care are ca rezultat o conştiinţă curată, liniştea şi pacea sufletească. Dumnezeu este doritor să acorde această iertare păcătoşilor pocăiţi. Pe cei împovăraţi de păcat şi chinuiţi de vinovăţie, Domnul Hristos îi cheamă binevoitor: .Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă" (Mat. 11, 28). 

d. Centrul de control al păcatului. Sediul păcatului este în ceea ce numeşte Biblia ca fiind inima şi ceea ce cunoaştem noi ca fiind mintea. Căci din "inimă ies izvoarele vieţii" (Prov. 4, 23). Domnul Hristos descoperă faptul că gîndurile omului sînt acelea care mînjesc, .căci din inimă ies gîndurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele" (Mat. 15, 19). Inima este aceea care influenţează întreaga persoană - intelectul, voinţa, afecţiunile, emoţiile şi corpul. Pentru că "inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea" (Ier. 17, 9), natura omenească poate fi descrisă ca fiind coruptă, stricată şi în totul păcătoasă.

3. Efectele păcatului asupra neamului omenesc. Unii pot considera că sentinţa de moarte a fost o pedeapsă prea aspră pentru mîncarea din pomul oprit. Dar noi nu putem determina gravitatea păcătuirii decît în lumina efectului păcatului lui Adam asupra neamului omenesc.

Primul fiu al lui Adam şi al Evei a făptuit crimă. Descendenţii lor au violat în curînd legătura sacră a căsătoriei, prin practicarea poligamiei şi, nu peste mult timp, răutatea şi violenţa au umplut pămîntul (Gen. 4, 8. 23; 6, 1-5. 11-13). Apelurile lui Dumnezeu la pocăinţă şi reformaţiune au rămas fără răspuns şi numai opt persoane au fost salvate din apele potopului, care au nimicit pe cei ce nu s-au pocăit. Istoria neamului omenesc după potop este, cu puţine excepţii, un raport trist al urmărilor păcătoşeniei naturii umane.

a. Păcătoşenia universală a neamului omenesc. Istoria ne descoperă faptul că descendenţii lui Adam s-au făcut părtaşi de păcătoşenia naturii sale. În
rugăciunea sa, David spunea: "Nici un om viu nu este fără prihană înaintea Ta" (Ps. 143, 2;14, 3). "Căci nu este om care să nu păcătuiască" (1 Regi 8, 46). Iar Solomon spunea: "Cine poate zice: ’Mi-am curăţit inima, sînt curat de păcatul meu’?. (Prov. 20, 9). "Fiindcă pe pămînt nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască" (Ecl. 7, 20). Noul Testament este, de asemenea, clar în această privinţă, declarînd: "căci toţi au păcătuit, şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (Rom. 3, 23) şi, "dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi" (1 Ioan 1, 8).

b. Natura păcătoasă este moştenită sau dobîndită? Apostolul Pavel spunea: "Toţi mor în Adam" (1 Cor. 15, 22). În altă parte, el reţinea faptul că .după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit" (Rom. 5, 12).

Stricăciunea inimii omeneşti afectează întreaga persoană. În această lumină Iov exclama: .Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul" (Iov 14, 4). David spunea: "Iată că sînt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea" (Ps. 51, 5). Pavel declara ca  "umblarea după lucrurile firii pămînteşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sînt pămînteşti, nu pot să placă lui Dumnezeu" (Rom. 8, 7-8). Mai înainte de convertire, scotea el în evidenţă, credincioşii erau "din fire copii ai mîniei, ca şi ceilalţi" (Ef. 2, 3), ca şi restul neamului omenesc. Deşi, de cînd sîntem copii noi preluăm comportarea păcătoasă prin imitaţie, textele de mai sus confirmă faptul că noi moştenim o natură fundamental păcătoasă. Păcătoşenia universală a neamului omenesc este dovada faptului că de la natură noi tindem spre rău şi nu spre bine.

c. Schimbarea comportamentului păcătos. Cît succes pot să aibă sînt oamenii în îndepărtarea păcatului din viaţa lor şi din societate?

Fiecare efort de a ajunge o viaţă neprihănită prin puterea proprie este sortit eşecului. Domnul Hristos spunea că oricine a păcătuit este un "rob al păcatului". Numai puterea divină poate să ne elibereze din această sclavie. Domnul Hristos ne-a asigurat, de asemenea, că, "dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi" (Ioan 8, 36). Puteţi da pe faţă neprihănire, spunea El, numai "dacă rămîneţi în Mine", pentru că "fără Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 4-5).

Chiar şi apostolul Pavel nu a reuşit, prin propria sa putere să trăiască o viaţă neprihănită. El cunoştea standardul desăvîrşit al legii lui Dumnezeu, dar nu era în stare să-l atingă. Vorbind despre eforturile sale, el spunea: "Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac". Apoi el ne îndreaptă către impactul pe care păcatul l-a avut în viaţa lui. "Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sînt eu cel ce fac lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine". În ciuda eşecului său, el admiră standardul perfect al lui Dumnezeu, spunînd: "Fiindcă după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?. (Rom. 7, 15. 19. 20. 22-24).

În final, apostolul Pavel recunoaşte că are nevoie de puterea divină pentru a fi biruitor. Prin Hristos el renunţă la trăirea vieţii după îndemnurile firii pămînteşti şi începe o nouă viaţă după îndemnurile Duhului (Rom. 7, 25; 8, 1). 

Această nouă viaţă în Duh este darul transformator al lui Dumnezeu. Prin harul divin, noi, care sîntem "morţi în greşelile şi în păcatele noastre", devenim biruitori (Ef. 2, 1. 3. 8-10). Renaşterea spirituală transformă în aşa măsură viaţa (Ioan 1, 13; 3, 5), încît putem vorbi despre o făptură sau o creaţiune nouă. "Cele vechi s-au dus" şi "toate lucrurile s-au făcut noi" (2 Cor. 5, 17). Viaţa cea nouă totuşi nu exclude posibilitatea păcătuirii (1 Ioan 2, 1).

4. Evoluţionism. Începînd chiar de la creaţiune, Satana a derutat pe mulţi, slăbindu-le încrederea în raportul Scripturii cu privire la originea neamului omenesc şi cu privire la căderea omului. Numim evoluţionism concepţia "naturală" în legătură cu neamul omenesc, părere bazată pe presupunerea că viaţa a început din întîmplare şi că neamul omenesc, printr-un lung proces de evoluţie, s-a ridicat din formele inferioare ale vieţii. Printr-un proces de supravieţuire a celor mai bine pregătiţi pentru viaţă, ei au evoluat la starea prezentă. Fără să-şi fi atins potenţialul lor, ei evoluează încă.

Un număr din ce în ce mai mare de creştini au adoptat evoluţionismul, care susţine că Dumnezeu a folosit evoluţia pentru a realiza creaţiunea raportată în Geneza. Cei ce împărtăşesc evoluţionismul nu consideră capitolul 1 al cărţii Geneza ca fiind literal, ci ca o alegorie sau ca un mit.

a. Concepţia biblică cu privire la om şi evoluţionismul. Creştinii creaţionişti sînt îngrijoraţi de impactul teoriei evoluţioniste asupra credinţei creştine. James Orr scria: "Creştinismul este confruntat astăzi nu cu atacuri succesive asupra doctrinei lui., ci cu o concepţie opusă cu privire la lume, care pretinde că se bazează pe dovezi ştiinţifice, este construită şi apărată cu multă pricepere, în timp ce, ideile ei fundamentale lovesc la temelia sistemului creştin". 9 

Biblia respinge interpretarea alegorică sau mitică a Genezei. Scriitorii Bibliei interpretează Geneza 1-11 ca fiind o istorie literală. Adam, Eva, şarpele şi Satana sînt consideraţi toţi ca fiind personaje istorice în drama marii controverse (Iov 31, 33; Ecl. 7, 29; Mat. 19, 4. 5; Ioan 8, 44; Rom. 5, 12. 18. 19; 2 Cor. 11, 3; 1 Tim. 2, 14; Apoc. 12, 9).

b. Golgota şi evoluţia. Evoluţia, indiferent de formă sau chip, vine în contradicţie cu punctele fundamentale ale credinţei creştine. Aşa cum Leonard Verduin declara: "Istoria ’căderii’, a fost înlocuită de istoria ’ascensiunii’". 10 Creştinismul şi evoluţionismul sînt diametral opuse. Ori primii noştri părinţi au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu şi au trecut prin experienţa căderii în păcat, ori nu au trecut prin această experienţă. Şi, dacă nu au trecut, atunci de ce să mai fii creştin?

Golgota pune în modul cel mai categoric problema evoluţionismului. Dacă n-a fost nici o cădere, atunci de ce era nevoie ca Dumnezeu să moară pentru noi?  Această moarte nu a fost o moarte oarecare, iar moartea Domnului Hristos pentru noi arată faptul că neamul omenesc nu era în ordine. Lăsaţi în voia noastră, noi am fi continuat să ne deteriorăm pînă cînd neamul omenesc ar fi fost nimicit.

Speranţa noastră se sprijină pe Omul care a atîrnat pe cruce. Numai moartea Lui deschide posibilitatea unei vieţi mai bune, plenare, care nu se va sfîrşi niciodată. Golgota declară că noi avem nevoie de un înlocuitor care să ne elibereze.

c. Întruparea şi evoluţia. Poate că problema creaţiune sau evoluţie primeşte răspunsul cel mai bun atunci cînd privim creaţiunea neamului omenesc din perspectiva întrupării. Introducînd în istorie pe Domnul Hristos, cel de al doilea Adam, Dumnezeu a intervenit printr-un act creator. Dacă Dumnezeu a putut realiza acest suprem miracol, atunci nu mai este nici o îndoială cu privire la puterea Sa de a crea pe primul Adam.

d. A ajuns omul la maturitate? În mod frecvent, evoluţioniştii scot în evidenţă progresul fantastic al ştiinţei din ultimele secole, ca o dovadă că omul este arbitrul propriului său destin. Cu ştiinţa care îi procură cele necesare, în timp el va rezolva toate problemele omenirii.

Şi totuşi, rolul mesianic al tehnologiei se loveşte de un scepticism crescînd, pentru că tehnologia a împins planeta pe marginea prăpastiei, distrugerii. Omenirea a dat cu totul greş în a supune inima păcătoasă. În consecinţă, tot progresul ştiinţific n-a făcut decît ca lumea să fie într-o primejdie şi mai mare.

Din ce în ce mai mult, filozofia nihilismului şi a disperării apare ca fiind valabilă. Dictonul lui Alexander Pope: "Speranţa izvorăşte continuu în pieptul omului" sună fals astăzi. Iov a înţeles mai bine realitatea: timpul merge înainte "şi nu mai am nici o nădejde" (Iov 7, 6). Lumea omului aleargă spre nimicire. Cineva din afara istoriei omenirii trebuie să vină, s-o cucerească şi să aducă o nouă realitate în viaţa ei.

Raze de speranţă. Cît de mare a fost stricăciunea omenirii? La cruce, oamenii L-au ucis pe Creatorul lor. Cel mai josnic şi mai îngrozitor paricid! Dar Dumnezeu n-a lăsat omenirea fără speranţă.

David a contemplat poziţia neamului omenesc în cadrul creaţiunii. La început, impresionat de vastitatea Universului, David a gîndit că omul este fără importanţă. Apoi, a devenit conştient de adevărata poziţie a neamului omenesc. Vorbind despre relaţia prezentă a omului cu Dumnezeu, el a spus: "L-ai făcut cu puţin mai prejos decît Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpînire peste lucrurile mîinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui" (Ps. 8, 5. 6; Evr. 2, 7).

În ciuda căderii, a mai rămas un sentiment al demnităţii umane. Deşi mutilat, chipul divin n-a fost cu totul şters. Deşi căzut, corupt, păcătos, omul este încă reprezentantul lui Dumnezeu pe pămînt. Natura sa este mai prejos de cea divină, totuşi el deţine o poziţie demnă, aceea de administrator al creaţiunii pămîntene a lui Dumnezeu. Cînd David şi-a dat seama de aceasta, a răspuns cu laude şi mulţumiri: "Doamne, Dumnezeul nostru, cît de minunat este Numele Tău pe tot pămîntul" (Ps. 8, 9).

Legămîntul harului

Prin păcătuire, prima pereche de oameni a devenit păcătoasă. Nemaiputînd să reziste Satanei, vor mai putea fi ei vreodată liberi sau vor fi lăsaţi să piară? Mai era vreo speranţă?

Legămîntul dat la cădere. Mai înainte ca Dumnezeu să pronunţe pedeapsa pentru păcatele comise de perechea decăzută, El le-a adus nădejde, dîndu-le legămîntul harului. El a spus: "Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămînţa ta şi sămînţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcîiul" (Gen. 3, 15).

Solia lui Dumnezeu a adus încurajare, pentru că ea anunţa că, deşi Satana a adus omenirea sub blestemul păcatului, în final el va fi înfrînt. Legămîntul a fost făcut între Dumnezeu şi neamul omenesc. În primul rînd, Dumnezeu a făgăduit că, prin harul Său, va ridica o fortăreaţă împotriva păcatului. El va pune ură între şarpe şi femeie, între urmaşii lui Satana şi poporul lui Dumnezeu. Aceasta va întrerupe legătura omului cu Satana şi va deschide calea pentru o legătură reînnoită cu Dumnezeu.

Războiul dintre biserica lui Dumnezeu şi Satana avea să continue de-a lungul veacurilor. Conflictul avea să atingă apogeul lui odată cu moartea Domnului Isus Hristos, care a fost personificarea profetizată a Seminţei femeii. La Golgota, Satana a fost înfrînt. Deşi a reuşit să rănească Sămînţa femeii, autorul păcatului a fost totuşi înfrînt. 

Toţi aceia care acceptă darul harului lui Dumnezeu vor cunoaşte o vrăjmăşie împotriva păcatului care îi va face biruitori în lupta cu Satana. Prin credinţă, ei se vor împărtăşi de biruinţa Mîntuitorului de la Golgota.

Legămîntul făcut înainte de creaţiune. Legămîntul harului nu a luat fiinţă după cădere. Scripturile ne fac cunoscut cum, înainte de creaţiune, Persoanele Dumnezeirii au convenit între Ele să salveze neamul omenesc, dacă acesta va cădea în păcat. Pavel spunea că Dumnezeu "ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui ne-a rînduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Său" (Ef. 1, 4-6; 2 Tim. 1, 9). Vorbind despre jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos, Petru spunea: "El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii" (1 Petru 1, 20).

Legămîntul s-a bazat pe o temelie nezdruncinată - făgăduinţa şi jurămîntul personal al lui Dumnezeu (Evr. 6, 18). Isus Hristos era Garantul legămîntului (Evr. 7, 22). Garantul este cineva care ia asupra sa orice datorie sau obligaţie în cazul în care o persoană nu-şi poate îndeplini obligaţiile. Faptul că Domnul Hristos slujeşte ca Garant însemna că, dacă neamul omenesc va cădea în păcat, El va lua asupra Sa pedeapsa cuvenită păcatului. El va plăti preţul răscumpărării lor; El va face ispăşire pentru păcatele lor; El va împlini cerinţele legii călcate a lui Dumnezeu. Nici o fiinţă omenească şi nici un înger nu puteau să-şi asume această răspundere. Numai Domnul Hristos, Creatorul, ca reprezentant unic al neamului omenesc, putea să-Şi asume această responsabilitate (Rom. 5, 12-21; 1 Cor. 15, 22).

Fiul lui Dumnezeu nu este numai Garantul legămîntului; El este, de asemenea, Mijlocitorul şi Executorul. Descrierea misiunii Sale ca Fiu întrupat al omului descoperă acest aspect al rolului Său. El a spus: "Căci M-am coborît din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis" (Ioan 6, 38; 5, 30. 43). Voinţa Tatălui este "ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţa veşnică" (Ioan 6, 40). "Şi viaţa veşnică este aceasta", spune El, "să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu" (Ioan 17, 3). La sfîrşitul misiunii Sale, El a mărturisit despre împlinirea însărcinării date de Tatăl Său, spunînd: "Eu Te-am proslăvit pe pămînt, am sfîrşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac" (Ioan 17, 4).

La cruce, Domnul Hristos a împlinit angajamentul Său de a fi Garantul neamului omenesc în cadrul legămîntului. Strigătul Său: "S-a sfîrşit" (Ioan 19, 30) marchează împlinirea misiunii Sale. Cu propria Sa viaţă El a plătit pedeapsa pentru cerinţele legii lui Dumnezeu călcate, garantînd mîntuirea neamului omenesc pocăit. În acel moment, sîngele Domnului Hristos a ratificat legămîntul harului. Prin credinţa în sîngele Său ispăşitor, păcătoşii pocăiţi vor fi adoptaţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu, devenind astfel moştenitori ai vieţii veşnice.

Acest legămînt al harului demonstrează iubirea infinită a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc. Încheiat înainte de creaţiune, legămîntul a fost făcut cunoscut după cădere. La data aceea, într-un sens special, Dumnezeu şi omenirea au devenit parteneri.

Reînnoirea legămîntului. Din nefericire, omenirea a respins acest minunat legămînt al harului atît înainte de potop, cît şi după el (Gen. 6, 1-8; 11, 1-9). Cînd Dumnezeu a oferit din nou legămîntul, El a făcut lucrul acesta prin Avraam. Din nou, El a afirmat făgăduinţa răscumpărării: "Toate neamurile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea" (Gen. 22, 18; 12, 3; 18, 18).

Scriptura scoate în mod deosebit în evidenţă credincioşia lui Avraam faţă de condiţiile legămîntului. Avraam "a crezut pe Dumnezeu, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire" (Gen. 15, 6). Participarea lui Avraam la binecuvîntările legămîntului se baza pe harul lui Dumnezeu şi era, de asemenea, condiţionată de ascultarea sa. Aceasta descoperă faptul că legămîntul susţine autoritatea legii lui Dumnezeu (Gen. 17, 1; 26, 5).

Credinţa lui Avraam era de o aşa calitate, încît lui i s-a dat titlul de "tatăl tuturor celor ce cred" (Rom. 4, 11). El este modelul de neprihănire prin credinţă care se manifestă prin ascultare (Rom. 4, 2-3; Iacov 2, 23-24). Legămîntul harului nu revarsă în mod automat binecuvîntările sale asupra descendenţilor naturali ai lui Avraam, ci numai asupra acelora care urmează exemplul de credinţă al lui Avraam. "Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sînt cei ce au credinţă" (Gal. 3, 7). Fiecare persoană în parte de pe pămînt poate primi făgăduinţele legămîntului mîntuirii, îndeplinind condiţia: "Dacă sînteţi ai lui Hristos, sînteţi sămînţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă" (Gal. 3, 29). Din partea lui Dumnezeu, legămîntul sinaitic (numit de asemenea şi primul legămînt) a fost o reînnoire a legămîntului avraamic al harului (Evrei 9, 1). Dar Israel l-a pervertit, făcîndu-l un legămînt al faptelor (Gal. 4, 22-31).

Noul legămînt. Pasajele scripturistice de mai tîrziu vorbesc despre "un legămînt mai nou şi mai bun". 11 Aceasta se face nu pentru că legămîntul cel veşnic a fost schimbat, ci pentru că 
1) prin necredincioşia lui Israel, legămîntul cel veşnic al lui Dumnezeu a fost pervertit într-un sistem al faptelor; 
2) el a fost asociat cu o nouă descoperire a iubirii lui Dumnezeu în întruparea, viaţa, moartea, învierea şi mijlocirea Domnului Isus Hristos (Evrei 8, 6-13); 3), dar numai la cruce el a fost ratificat cu sîngele lui Hristos (Dan. 9, 27; Luca 22, 20; Rom. 15, 8; Evr. 9, 11-22). 12 

Ceea ce oferă acest legămînt acelora care îl acceptă este extraordinar. Prin harul lui Dumnezeu, el le oferă iertarea păcatelor. El oferă lucrarea Duhului Sfînt de a scrie Cele Zece Porunci în inimă şi de a-l reface pe păcătosul pocăit după chipul Celui ce l-a făcut (Ier. 31, 33). Experienţa noului legămînt, a naşterii din nou, aduce neprihănirea lui Hristos şi experienţa îndreptăţirii prin credinţă.

Reînnoirea inimii, pe care el o produce, îi transformă pe oameni astfel, încît ei să aducă "roadele Duhului Sfînt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blîndeţea, înfrînarea poftelor" (Gal. 5, 22. 23). Prin puterea harului mîntuitor al Domnului Hristos, ei pot să umble, aşa cum a umblat Hristos, bucurîndu-se zilnic de lucrurile ce sînt plăcute lui Dumnezeu (Ioan 8, 29). Singura nădejde a omenirii căzute este să accepte invitaţia lui Dumnezeu de a intra în legămîntul harului Său. Prin credinţa în Isus Hristos, noi putem trăi în acea relaţie care asigură adoptarea noastră ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos ai Împărăţiei Sale.

1. Doctrina cu privire la om a fost mult timp un termen teologic, folosit pentru discutarea componentelor familiei omeneşti. În această discuţie "om" nu este sinonim cu "bărbat", ci desemnează ori ce fiinţă umană şi a fost folosit pentru uşurarea discuţiei şi pentru continuitatea tradiţiei şi a semanticii teologice.

2. Berkhof, "Systematic Theology" (Teologie sistematică), pag. 183.

3. "Soul", (Suflet) Enciclopedie A. Z. Ş. ed. rev. , pag. 1361.

4. "Soul", (Suflet) Dicţionar biblic A. Z. Ş. ed. rev. , pag. 1061

5. Ibid. , pag. 1064.

6. Comentarii Biblice A. Z. Ş. , ed. rev. , vol. 7, pag. 257.

7. Ibid, ed. rev. , vol. 3, pag. 1090.

8. "Sin" (Păcat), Dicţionar biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 1042.

9. James Orr, God‘s image in Man (Chipul lui Dumnezeu în om), (Grand Rapids, MI: Wm. B. Erdmans, 1948), pag. 3 . 4.

10. Leonard Verduin, .Somewhat Less than God, The Biblical View of Man" (Ceva mai prejos decît Dumnezeu. Concepţia Biblică asupra omului), (Grand Rapids, MI: Wm. B. Erdmans, 1970), pag. 69.

11. Noul testament asociază experienţa lui Israel la muntele Sinai cu vechiul legămînt (Gal. 4, 24. 25). La Sinai, Dumnezeu a reînoit legămîntul cel veşnic al harului cu poporul Său, care fusese eliberat (1 Cron. 16, 14 . 17; Ps. 105, 8 . 11; Gal. 3, 15 - 17). Dumnezeu le-a făgăduit: "Acum, dacă veţi asculta glasul Meu, şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pămîntul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt" (Ex. 19, 5. 6; vezi şi Gen. 17, 7. 9. 19). 

Legămîntul a fost bazat pe neprihănirea prin credinţă (Rom. 10, 6-8; Deut. 30, 11-14), iar legea trebuie să fie scrisă în inima lor (Deut. 6, 4-6; 30, 14). Legămîntul harului este totdeauna expus pervertirii lui atunci cînd cei credincioşi îl transformă într-un sistem al mîntuirii prin fapte. Pavel foloseşte faptul că Avraam nu a avut încredere în Dumnezeu şi s-a bizuit pe propriile fapte pentru a-şi atinge scopurile, ca o ilustrare a vechiului legămînt (Gen. 16; 12, 10-20; 20; Gal. 4, 22-25). De fapt, experienţa neprihănirii prin fapte a existat chiar de cînd păcatul a intrat în această lume şi astfel legămîntul cel veşnic a fost rupt (Osea 6, 7). 

În toată istoria poporului Israel, majoritatea oamenilor au încercat să capete "o neprihănire a lor" prin "faptele legii" (Rom. 9, 30-10, 4) Ei au trăit în conformitate cu litera legii şi nu după spirit (2 Cor. 3, 6). Încercînd să se îndreptăţească singuri prin lege (Gal. 5, 4), ei au trăit sub condamnarea legii, sînt în robie şi nu sînt liberi (Gal. 4, 21-23). În acest fel, ei au pervertit legămîntul de la Sinai. 

Epistola către Evrei aplică primul sau vechiul legămînt la istoria lui Israel, de după Sinai, şi descoperă natura lui temporară. Se arată că preoţia levitică avea să fie temporară, îndeplinind o funcţie simbolică pînă cînd avea să vină realitatea, Hristos (Evr. 9, 10). Este destul de trist că mulţi au dat greş în a vedea că, în ele însele, ceremoniile erau fără valoare (Evr. 10, 1). Aderarea la acest sistem al "umbrelor", cînd tipul a întîlnit antitipul, cînd umbra a întîlnit realitatea, a deformat înţelegerea adevăratei misiuni a lui Hristos. Din acest motiv s-a folosit un limbaj atît de apăsat pentru a sublinia superioritatea legămîntului mai bun sau a legămîntului nou faţă de cel de la Sinai.

Vechiul legămînt, deci, poate fi descris în termeni negativi şi pozitivi. În mod negativ, el se referă la un popor care a pervertit legămîntul cel veşnic al lui Dumnezeu. În mod pozitiv, el desemnează pentru slujba pămîntească, temporară, destinată de Dumnezeu a face faţă cazurilor de forţă majoră, determinate de căderea neamului omenesc.

Vezi, de asemenea, White, "Patriarchs and Prophets" (Patriarhi şi Profeţi), pag. 370-373; White, "Our Work" (Lucrarea noastră), Review and Herald, iunie 1904, pag. 8; White, .A Holy Purpose to Restore Jerusalem" (Scopul sfînt al restaurării Ierusalimului), Southern Watchman, 1 martie 1904, pag. 142; Hasel, "Covenant în Blood" (Legămîntul în sînge), (Mountain View, CA, Pacific Press, 1982); Wallenkampf, "Salvation Comes From the Lord" (Mîntuirea vine de la Domnul) (Washington, D. C. , Review and Herald, 1983), pag. 84-90.

12. Cf. Hasel, .Covenant in Blood" (Legămîntul sîngelui).