Unitatea trupului lui Hristos

Adventiştii de ziua a şaptea cred...

Că biserica este un corp de credincioşi, compus din mulţi membri, chemaţi din toate naţiunile, seminţiile, limbile şi noroadele. În Hristos, noi sîntem o nouă creaţiune; deosebirile de rasă, cultură, educaţie şi naţionalitate, cum şi diferenţele dintre cei de sus şi cei de jos, dintre bogat şi sărac, dintre bărbat şi femeie nu trebuie să dea loc la dezbinări între noi. Noi sîntem cu toţii egali în Hristos care, prin acelaşi Spirit, ne-a legat într-o unică comuniune cu El şi între noi; noi trebuie să slujim şi să fim slujiţi fără părtinire şi prejudecăţi. Prin descoperirea lui Isus Hristos în Scriptură, noi împărtăşim aceeaşi credinţă şi nădejde şi dăm tuturor o mărturie unanimă. Această unitate îşi are izvorul în unitatea Treimii divine, care ne-a adoptat ca să fim copii ai Săi.

Unitatea trupului lui Hristos

Terminînd lucrarea Sa pe pămînt (Ioan 17, 4), Isus, chiar în seara dinaintea morţii Sale, nu înceta să fie preocupat de situaţia ucenicilor Săi.

Gelozia a dus la ceartă cu privire la cine va fi cel mai mare şi cui i se vor atribui cele mai înalte poziţii în Împărăţia lui Hristos. În ochii lui Isus, umilinţa era esenţială în Împărăţia Sa. Adevăraţii Săi urmaşi aveau să fie slujitori, dîndu-se bucuros pe ei înşişi fără să aştepte nici chiar un „mulţumesc" în schimb. Dar această învăţătură a căzut, se pare, în urechi surde (Luca 17, 10). Chiar exemplul pe care El l-a dat, plecîndu-Se să le spele picioarele, cînd nimeni dintre ei nu făcuse acest lucru din cauza înţelesurilor pe care le-ar fi avut, părea că fusese în zadar (vezi cap. 15 al acestei cărţi).

Isus este iubire. Bunătatea Lui a fost aceea care a făcut ca masele să-L urmeze. Neînţelegînd această iubire neegoistă, ucenicii Săi au fost stăpîniţi de puternice prejudecăţi faţă de cei ce nu erau iudei, faţă de femei, „păcătoşi" şi săraci, ceea ce îi împiedica să vadă iubirea lui Hristos care cuprindea pe toţi, chiar şi pe aceşti lepădaţi de societate. Cînd ucenicii L-au găsit stînd de vorbă cu o femeie samariteancă de proastă reputaţie, ei încă nu învăţaseră faptul că holdele ce erau coapte, gata pentru seceriş, cuprindeau diferite soiuri de grîu, gata să fie secerat.

Dar Hristos nu putea fi influenţat de tradiţie, de opinia publică sau chiar de părerea familiei. Iubirea Sa de nereţinut a coborît pînă la fiinţa omenească decăzută, refăcînd-o. O astfel de iubire, care avea să-i distingă de mulţimea nepăsătoare, va fi semnul adevăraţilor ucenici. Ei trebuia să iubească aşa cum a iubit El. Lumea avea să fie totdeauna în stare să deosebească pe creştini - nu datorită mărturisirii lor de credinţă, ci datorită descoperirii iubirii lui Hristos în ei (Ioan 13, 34-35).

Şi astfel, chiar în grădina Ghetsemani, principala preocupare din mintea Domnului Hristos a fost unitatea bisericii Sale - a acelora care au „ieşit din lume" (Ioan 17, 6). El a pledat înaintea Tatălui Său pentru o unitate a bisericii asemănătoare aceleia pe care o cunoaşte Dumnezeirea: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis" (Ioan 17, 21). O astfel de unitate e mărturia cea mai puternică a bisericii, căci ea demonstrează iubirea neegoistă a lui Hristos pentru neamul omenesc. El a spus: „Eu în ei, şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvîrşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine" (Ioan 17, 23).

Unirea biblică şi biserica

Ce fel de unitate prevedea deci Domnul Hristos pentru biserica vizibilă de astăzi? Cum este posibilă o astfel de iubire şi unitate? Care este temelia ei? Care sînt componentele ei? Pretinde ea uniformitate sau permite diversitatea? Cum funcţionează această unitate? 

Unirea Duhului. Duhul Sfînt este forţa activă care conduce la unitatea bisericii. Prin El, credincioşii sînt conduşi la biserică. Prin El ei sînt „botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuiască un singur trup" (1 Cor. 12, 13). Aceşti membri botezaţi trebuie să aibă o unitate pe care Pavel o descrie ca fiind „unirea Duhului" (Ef. 4, 3).

Apostolul a menţionat componentele de bază ale unităţii Duhului: „Este un singur trup, un singur Duh", spunea el, „după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai pe sus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi" (Ef. 4, 4-6). Repetarea de şapte ori a cuvîntului „o singură" sau „un singur" scoate în evidenţă unitatea completă pe care o întrevedea Pavel.

Chemîndu-i din diferite naţionalităţi şi rase, Duhul Sfînt boteza pe oameni într-un singur trup - trupul lui Hristos, biserica. Pe măsură ce ei cresc în Hristos, deosebirile de cultură nu mai sînt deloc despărţitoare. Duhul Sfînt sfărîmă barierele dintre superiori şi inferiori, bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei. Realizînd faptul că înaintea lui Dumnezeu ei sînt egali cu toţii, ei se stimează unul pe celălalt.

Această unitate funcţionează, de asemenea, la nivelul organizaţiei. Aceasta înseamnă că bisericile locale de pretutindeni sînt egale, chiar dacă unele sînt în situaţia de a primi bani şi misionari din alte ţări. O astfel de unitate spirituală nu cunoaşte ierarhie. Băştinaşii şi misionarii sînt egali înaintea lui Dumnezeu.

Biserica astfel unită are o nădejde, „binecuvîntata nădejde" a mîntuirii, care se va realiza la „arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mîntuitor, Isus Hristos" (Tit 2, 13). Această nădejde este un izvor de pace şi bucurie şi ne dă un puternic motiv pentru o mărturie unită (Mat. 24, 14). Ea duce la transformare, căci “oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat" (1 Ioan 3, 3).

Printr-o credinţă comună - credinţa personală în jertfa ispăşitoare a lui Isus Hristos - noi toţi devenim o parte a trupului. Acel unic botez, ce simbolizează moartea şi învierea lui Hristos (Rom. 6, 3-6), exprimă în mod desăvîrşit această credinţă, dînd mărturie despre o unire cu trupul lui Hristos.

În final, Scriptura ne învaţă că există un Duh, un Domn, un Dumnezeu şi un Tată. Toate aspectele unităţii bisericii îşi găsesc baza în unitatea Treimii divine. „Sînt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sînt diferite slujbe, dar este acelaşi Domn; sînt felurite lucruri, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi" (1 Cor. 12, 4-6).

Măsura unităţii. Credincioşii cunosc o unitate a minţii şi a modului de gîndire. Să luăm seama la următoarele sfaturi: „Dumnezeul răbdării şi al mîngîierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Isus; pentru ca toţi împreună, cu o inimă şi o gură, să slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos" (Rom. 15, 5-6). „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvîrşit într-un gînd şi o simţire (judecată)" (1 Cor. 1, 10). „Fiţi cu un cuget, trăiţi în pace, şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi" (2 Cor. 13, 11).

Biserica lui Dumnezeu, deci, trebuie să dea pe faţă o unitate a simţămintelor, a cugetului şi a acţiunilor. Înseamnă oare aceasta că membrii trebuie să aibă simţăminte, gînduri şi acţiuni identice? Unitatea biblică implică uniformitate? 

Unitate în diversitate. Unitatea biblică nu înseamnă uniformitate. Metafora biblică a corpului omenesc demonstrează faptul că unitatea bisericii există în diversitate.

Corpul are multe organe, toate contribuind la optima funcţionare a corpului. Fiecare îndeplineşte o sarcină vitală, deşi diferită; nici unul nu este nefolositor.

Acelaşi principiu operează şi în biserică. Dumnezeu distribuie darurile Sale „fiecăruia în parte, cum voieşte" (1 Cor. 12, 11), creînd o sănătoasă diversitate de care beneficiază biserica. Nu toţi membrii gîndesc la fel şi nici nu sînt calificaţi să aducă la îndeplinire aceeaşi lucrare. Cu toate acestea, toţi funcţionează sub conducerea aceluiaşi Duh, zidind biserica după cele mai bune daruri pe care Dumnezeu li le-a dat lor.

Pentru îndeplinirea misiunii ei, biserica are nevoie de contribuţia tuturor darurilor. Împreună, ele constituie o forţă evanghelistică completă. Succesul bisericii nu depinde de faptul ca fiecare membru să fie la fel, făcînd acelaşi lucru pe care îl face orice alt membru; ci, dimpotrivă, el depinde de toţi membrii, care să aducă la îndeplinire sarcinile pe care Dumnezeu le-a dat.

În natură, viţa cu mlădiţele ei ne dau o ilustraţie de unitate în diversitate. Isus a folosit metafora viţei pentru a ilustra unitatea credinciosului cu Sine (Ioan 15, 1-6). Mlădiţele, credincioşii, sînt extensii ale adevăratei Viţe - Hristos. Asemenea fiecărei mlădiţe şi frunze, fiecare creştin se deosebeşte de ceilalţi şi, cu toate acestea, există o unitate, deoarece toţi primesc hrana lor din acelaşi izvor - Viţa. Mlădiţele viei sînt separate şi nu se amestecă unele cu altele; cu toate acestea, fiecare mlădiţă va fi în comuniune cu celelalte dacă sînt legate de acelaşi butuc părinte. Toate îşi primesc hrana din acelaşi izvor, asimilînd aceleaşi proprietăţi dătătoare de viaţă.

Tot astfel, unitatea creştină depinde de altoirea membrilor în Hristos. De la El vine puterea ce vitalizează viaţa creştină. El este izvorul talentului şi puterii necesare pentru a îndeplini lucrarea bisericii. Legătura cu El modelează gusturile, obiceiurile şi stilul de viaţă ale tuturor creştinilor. Prin El, toţi membrii sînt legaţi unul de altul, uniţi într-o misiune comună. Cînd membrii rămîn în El, atunci egoismul este îndepărtat şi unitatea creştină este realizată, făcîndu-i în stare să-şi îndeplinească misiunea.

Astfel, în timp ce sînt diferite personalităţi în biserică, toţi lucrează sub un singur Conducător. În timp ce sînt multe daruri, nu este decît un singur Duh. Deşi darurile diferă, acţiunea este armonioasă. „Este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi" (1 Cor. 12, 6).

Unitatea credinţei. Diversitatea darurilor nu înseamnă totuşi o diversitate de credinţe. În zilele de pe urmă, biserica lui Dumnezeu va fi compusă din oameni care împărtăşesc o platformă bazată pe Evanghelia cea veşnică - viaţa lor fiind caracterizată prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus (Apoc. 14, 12). Împreună, ei adresează lumii invitaţia la mîntuire.

Cît de importantă este unitatea bisericii

Unitatea este esenţială pentru biserică. Fără ea, biserica va da greş în împlinirea misiunii sale sfinte.

Unitatea face ca eforturile bisericii să fie eficiente. Într-o lume împărţită prin dizidenţă şi conflicte, iubirea şi unitatea dintre membrii bisericii - cu personalităţi, temperamente şi dispoziţii diferite - dau mărturie despre solia bisericii mult mai puternic decît o poate face orice altceva. Această unitate oferă dovezi incontestabile despre legătura lor cu cerul şi valabilitatea acreditării lor ca ucenici ai lui Hristos (Ioan 13, 35). Ea dovedeşte puterea Cuvîntului lui Dumnezeu.

Conflictul dintre cei ce mărturisesc a fi creştini a stîrnit dezgust în cei necredincioşi şi a fost, poate, cel mai mare obstacol în calea acceptării de către ei a credinţei creştine. Adevărata unitate dintre credincioşi spulberă această atitudine. Ea este o dovadă majoră faţă de lume, spunea Hristos, că El este Mîntuitorul. (Ioan 17, 23).

Unitatea descoperă realitatea împărăţiei lui Dumnezeu. O biserică în adevăr unită pe pămînt descoperă seriozitatea membrilor ei în speranţa lor de a trăi laolaltă în ceruri. Unitatea pe pămînt demonstrează realitatea Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu. Pentru aceia care trăiesc în acest fel, se împlineşte Scriptura care spune: „Iată ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună" (Ps. 133, 1). 

Unitatea arată tăria bisericii. Unitatea aduce tărie, iar neunirea, slăbiciune. O biserică este, cu adevărat, prosperă şi puternică atunci cînd membrii ei sînt uniţi cu Hristos şi unul cu altul, lucrînd în armonie pentru salvarea lumii. Atunci şi numai atunci sînt ei în adevăratul sens „împreună lucrători cu Dumnezeu" (1 Cor. 3, 9).

Unitatea creştină aruncă o provocare crescîndei lipse de unire a lumii, divizată de un egoism lipsit de iubire. O biserică unită prezintă soluţia pentru o societate dezbinată de cultură, rasă, sex şi naţionalitate. O biserică unită va rezista atacurilor satanice. În adevăr, puterile întunericului sînt neputincioase împotriva bisericii ai cărei membri se iubesc unii pe alţii, aşa după cum Hristos i-a iubit pe ei.

Efectul plăcut şi binefăcător al unei biserici unite poate fi comparat cu activitatea unei orchestre. În momentele dinaintea apariţiei dirijorului, în timp ce instrumentiştii îşi acordează instrumentele şi le încălzesc, ei produc o adevărată cacofonie de sunete. Totuşi, cînd dirijorul apare, zgomotul acesta haotic se opreşte şi toţi ochii se îndreaptă spre el. Fiecare membru al orchestrei stă pregătit, gata să cînte după cum dirijează el. Urmărindu-L pe dirijor, orchestra dă la iveală o muzică frumoasă, armonioasă.

„Unitatea trupului lui Hristos înseamnă împletirea instrumentului vieţii mele în marea orchestră a celor chemaţi sub bagheta divinului Dirijor. La semnul Său de începere, urmărind partitura originală a creaţiunii, noi avem privilegiul de a executa, pentru omenire, simfonia iubirii lui Dumnezeu. " 1 

Realizarea unităţii

Dacă biserica trebuie să trăiască experienţa unităţii, atunci atît Dumnezeirea, cît şi credincioşii trebuie să fie cuprinşi în realizarea ei. Care este sursa unităţii şi cum poate fi ea realizată? Ce rol joacă credinciosul?

Originea unităţii. Scriptura scoate în evidenţă faptul că unitatea îşi are originea în: 
(1) puterea Tatălui care ne păzeşte (Ioan 17, 11); 
(2) slava Tatălui, pe care Hristos a dat-o urmaşilor Săi (Ioan 17, 22) şi 
(3) prezenţa lui Hristos în cei credincioşi (Ioan 17, 23). 

Duhul Sfînt, „Duhul lui Hristos" în mijlocul trupului lui Hristos, este puterea de coeziune şi prezenţa ce păstrează unit fiecare segment.

Asemenea butucului şi spiţelor unei roţi, cu cît membrii bisericii (spiţele) vin mai aproape de Hristos (butucul), cu atît mai aproape vor fi şi unii de alţii. „Secretul adevăratei unităţi din biserică şi din familie nu este diplomaţia, nici iscusinţa de administrare, nici un efort supraomenesc de a înfrînge dificultăţile, deşi va fi de făcut mult în privinţa aceasta, ci unirea cu Hristos. " 2 

Duhul Sfînt ca unificator. Ca „Duh al lui Hristos" şi „Duh al Adevărului", Duhul Sfînt aduce unire.

1. Punctul central al unităţii. Cînd Duhul intră în cei credincioşi, El îi face să treacă peste prejudecăţile omeneşti legate de cultură, rasă, sex, culoare, naţionalitate şi stare socială vezi Gal. 3, 26-28). El realizează acest lucru, aducînd pe Hristos în inimă. Aceia în care El locuieşte vor avea privirile fixate asupra lui Isus şi nu asupra lor. Unirea lor cu Hristos stabileşte legătura unirii între ei - rod al locuirii lăuntrice a Duhului. Atunci diferenţele dintre ei se vor estompa şi ei se vor uni în lucrarea de a glorifica pe Isus.

2. Rolul darurilor spirituale în realizarea unităţii. Cît de realizabilă este ţinta unităţii bisericii? Cînd Hristos a început lucrarea Sa de mijlocire la dreapta Tatălui Său în ceruri, El a garantat faptul că ţinta de a avea pe poporul Său unit nu era o iluzie. Prin Duhul Sfînt, El a dat daruri speciale, în mod deosebit destinate stabilirii în mijlocul credincioşilor a „unităţii credinţei".

Discutînd despre aceste daruri, Pavel spunea că Domnul Hristos „a dat pe unii apostoli; pe alţii prooroci; pe alţii evanghelişti; pe alţii păstori şi învăţători". Aceste daruri au fost date bisericii „pentru desăvîrşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, pînă vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos. " (Ef. 4, 11-13).

Aceste daruri unice sînt destinate a dezvolta „unirea Duhului" în „unirea credinţei" (Ef. 4, 3. 13), pentru ca cei credincioşi să fie maturi şi statornici, astfel încît „să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vînt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire" (Ef. 4, 14).

Prin aceste daruri, credincioşii rostesc adevărul în dragoste şi cresc în Hristos, Capul bisericii, dezvoltînd o unitate dinamică a dragostei. În Hristos, Pavel spunea că „tot trupul, bine închegat şi strîns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste" (Ef. 4, 16).

3. Baza unităţii. Pentru a împlini făgăduinţa lui Hristos, Duhul Sfînt lucrează ca Duh al adevărului (Ioan 15, 26). Sarcina Sa este aceea de a călăuzi pe cei credincioşi în tot adevărul (Ioan 16, 13). Este clar, deci, că baza unităţii este adevărul ce are ca centru pe Isus Hristos.

Misiunea Duhului este aceea de a călăuzi pe credincios în adevăr, aşa cum este el în Isus. Un astfel de studiu are un efect unificator. Cu toate acestea, numai studiul nu este suficient pentru a realiza adevărata unire. Doar crezînd, trăind şi predicînd adevărul aşa cum este în Isus ajungem la adevărata unire. Comuniunea, darurile spirituale şi iubirea sînt toate foarte importante, dar împlinirea lor este posibilă numai prin Acela care a spus: „Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6). Domnul Hristos S-a rugat: „Sfinţeşte-i prin Adevărul Tău, Cuvîntul Tău este Adevărul" (Ioan 17, 17). Pentru a trăi unitatea, cei credincioşi trebuie să primească lumina aşa cum luminează din Cuvînt.

Cînd adevărul, aşa cum este în Isus va locui în inimă, el va înnobila, va înălţa şi va purifica viaţa, eliminînd toate prejudecăţile şi neînţelegerile.

Noua poruncă a lui Hristos. Asemenea omului, biserica a fost făcută după chipul lui Dumnezeu. După cum fiecare membru al Treimii dumnezeieşti are iubire faţă de ceilalţi, tot astfel membrii bisericii trebuie să aibă iubire unii faţă de alţii. Hristos a poruncit credincioşilor să demonstreze iubirea lor faţă de Dumnezeu, iubind pe ceilalţi aşa cum se iubesc pe ei înşişi (Mat. 22, 39).

Domnul Isus Însuşi, pe Golgota, a dus acest principiu al iubirii pînă la capăt. Chiar înainte de moartea Sa, El a lărgit porunca pe care El o rostise mai devreme, dînd ucenicilor Săi o nouă poruncă: „Să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu" (Ioan 15, 12; conf. 13, 34). Era ca şi cînd le-ar fi spus: „Nu vă cer să vă ridicaţi pentru drepturile voastre, să vegheaţi să primiţi ceea ce vi se cuvine şi, dacă nu, să acţionaţi în judecată. Vă cer să vă dezveliţi spatele pentru a fi biciuiţi, să întoarceţi şi obrazul celălalt, să suportaţi acuzaţia falsă, batjocorirea, derîderea, să fiţi răniţi, zdrobiţi, răstigniţi pe o cruce şi înmormîntaţi, dacă arta se cere ca să iubim pe alţii. Pentru că aceasta înseamnă a iubi pe alţii, cum vă iubesc Eu".

1. Imposibila posibilitate. Cum putem iubi aşa cum a iubit Hristos? Imposibil. Hristos a cerut imposibilul, dar El poate împlini imposibilul. El a făgăduit: „Şi după ce voi fi înălţat de pe pămînt, voi atrage la Mine pe toţi oamenii" (Ioan 12, 32). Căci unitatea în trupul lui Hristos este legată de întrupare, deoarece unitatea credincioşilor cu Dumnezeu s-a realizat prin Cuvîntul ce a devenit trup. Ea este, de asemenea, manifestată în relaţii, în unitatea credincioşilor prin rădăcinile lor comune în Butucul Viţei. Şi, în final, ea este înrădăcinată în cruce, iubirea Golgotei răsărind înăuntrul credincioşilor.

2. Unitate la cruce. Unitatea bisericii se realizează la cruce. Numai atunci cînd ne dăm seama că noi nu iubim şi nu putem să iubim aşa cum a iubit Isus, numai atunci admitem nevoia noastră după prezenţa Lui statornică şi Îl credem atunci cînd spune: „Fără de Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5). La cruce, noi ne dăm seama de faptul că El a murit nu numai pentru noi, ci pentru orice om de pe pămînt. Aceasta înseamnă că El i-a iubit pe toţi, de toate naţionalităţile, rasele, culorile şi clasele sociale. El iubeşte în mod egal, indiferent de deosebirile ce pot exista. De aceea, unitatea îşi are rădăcina în Dumnezeu. Viziunea îngustă a omului tinde să-i despartă pe semeni. Crucea răzbate prin orbirea omenească şi preţuieşte fiinţele omeneşti potrivit cu aprecierea pe care o face Dumnezeu. Ea arată că nimeni nu este fără valoare. Toţi sînt doriţi. Dacă Hristos îi iubeşte, atunci şi noi trebuie să-i iubim.

Cînd a profetizat că moartea Sa pe cruce îi va atrage pe toţi la El, Hristos dorea să spună că atracţia magnetică a fiinţei Sale zdrobite pe cruce de cea mai mare suferinţă cunoscută vreodată, va aduce unitate trupului Său, biserica. Vasta prăpastie dintre cer şi noi, prăpastie pe care Hristos a trecut-o, face din pasul cel mic, ca să treacă strada sau să traverseze oraşul pentru a ajunge la un frate, un gest de atît de simplu şi uşor.

Calvarul înseamnă a „purta sarcinile unii altora" (Gal. 6, 2). El a purtat toată povara întregii omeniri, ceae ce a zdrobit viaţa Sa, astfel încît El să poată să ne dea viaţă şi să ne facă liberi de a ne ajuta unii pe alţii.

Paşi spre unitate. Unitatea nu vine în mod automat. Cei credincioşi trebuie să facă paşi pentru a şi-o asigura.

1. Unitatea în cămin. Locul ideal pentru instruirea bisericii în vederea unităţii ei este căminul (vezi cap 22 al acestei cărţi). Dacă învăţăm ce înseamnă conducere înţeleaptă, bunătate, amabilitate, răbdare şi iubire în cămin, avînd ca centru crucea, vom fi în stare să aducem aceste principii şi în biserică.

2. Să facem din unitate obiectivul nostru. Noi nu vom ajunge niciodată la unitate, dacă nu vom lucra în mod conştiincios pentru ea. Şi niciodată nu ne vom putea declara mulţumiţi că am dobîndit-o. Noi trebuie să ne rugăm zilnic pentru unitate şi să o cultivăm cu grijă. Noi trebuie să lucrăm pentru atenuarea diferenţelor dintre noi şi să evităm disputele pentru ceea ce este neesenţial. În loc să ne fixăm asupra a ceea ce ne desparte, noi trebuie să vorbim despre multele şi preţioasele adevăruri asupra cărora sîntem de acord. Vorbiţi despre unitate şi rugaţi-vă ca rugăciunea Domnului Hristos să fie împlinită. Făcînd astfel, noi putem realiza unitatea şi armonia dorită de Dumnezeu.

3. Să lucrăm împreună pentru o ţintă comună. Biserica nu va trăi experienţa unităţii pînă cînd, acţionînd ca un tot organic, nu se va implica în vestirea Evangheliei lui Isus Hristos. O astfel de misiune oferă o instruire ideală pentru învăţarea armoniei. Ea învaţă pe credincioşi faptul că ei toţi sînt părţi individuale ale marii familii a lui Dumnezeu şi că fericirea întregului se bazează pe binele fiecărui credincios în parte.

În lucrarea Sa de slujire, Hristos a împletit refacerea sufletului şi refacerea trupului. Şi, atunci cînd El a trimis pe ucenicii Săi în lucrare, El a insistat în acelaşi mod asupra acestor două aspecte: predicarea şi vindecarea (Luca 9, 2; 10, 9).

Tot astfel, biserica lui Hristos trebuie să aducă la îndeplinire atît lucrarea de predicare - slujirea Cuvîntului - cît şi lucrarea misionară medicală. Nici una din aceste faze ale lucrării lui Dumnezeu nu trebuie să fie adusă la îndeplinire în mod independent sau să ne absoarbă cu totul. Ca şi în zilele Domnului Hristos, o lucrare echilibrată şi armonioasă trebuie să caracterizeze misiunea noastră pentru suflete.

Aceia care sînt angrenaţi în diferite faze ale lucrării bisericii trebuie să coopereze în mod strîns, dacă vor să transmită cu putere lumii invitaţia Evangheliei. Metafora corpului arată că fiecare organ, mare sau mic, este important. Cooperarea - şi nu rivalitatea - este planul lui Dumnezeu pentru
lucrarea Sa mondială. În acest fel, unitatea înăuntrul trupului lui Hristos devine o demonstrare a iubirii neegoiste a Domnului Hristos, atît de minunat descoperită la cruce.

4. Dezvoltarea unei perspective globale. O biserică nu dă pe faţă o adevărată unitate decît dacă ea este activă în zidirea lucrării lui Dumnezeu, în toate părţile pămîntului. Biserica trebuie să facă tot ceea ce poate spre a evita izolarea naţională, culturală sau regională. Pentru a realiza unitatea gîndirii, scopului şi acţiunii, credincioşii de diferite naţionalităţi, trebuie să se contopească şi să slujească împreună.

Biserica trebuie să aibă grijă ca să nu întreţină interese separatiste naţionale, care ar vătăma efortul ei mondial unit. Conducerea bisericii trebuie să acţioneze în aşa fel, încît să păstreze egalitatea şi unitatea, avînd grijă să nu dezvolte programe sau instituţii în vreo regiune care să fie finanţate în dauna edificării lucrării în alte regiuni ale lumii.

5. Evitaţi atitudinile care despart. Atitudinea de egoism, mîndrie, încredere în sine, superioritate, independenţă, prejudecată, critică, condamnare şi găsirea de greşeli printre credincioşi contribuie la neunire în biserică. Adesea, în spatele acestor atitudini se află pierderea iubirii dintîi. O nouă privire la darul lui Dumnezeu în Hristos la Golgota, poate reînnoi iubirea unuia pentru celălalt (1 Ioan 4, 9-11). Prin mijlocirea harului lui Dumnezeu, Duhul Sfînt poate nimici aceste izvoare de neunire din inima firească.

Cînd într-o biserică a Noului Testament s-a ivit o situaţie de dezbinare, Pavel a sfătuit ca biserica să “umble cîrmuită de Duhul" (Gal. 5, 16). Prin rugăciune continuă, noi trebuie să căutăm călăuzirea Duhului, care ne va duce la unitate. Umblarea în Duhul produce roadele Duhului - dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blîndeţea, înfrînarea poftelor - care sînt un antidot cu succes al neunirii (Gal. 5, 22. 23).

Iacov vorbeşte împotriva unei alte rădăcini a neunirii, şi anume felul în care ne comportăm cu persoanele, ţinînd seama de averea sau poziţia lor socială. În termeni tari, el denunţă favoritismul: „Dar dacă aveţi în vedere faţa omului faceţi un păcat şi sînteţi osîndiţi de Lege ca nişte călcători de lege" (Iacov 2, 9). Pentru că Dumnezeu este imparţial (Fapte 10, 34), noi nu trebuie să dăm unor membri ai bisericii mai multă cinste sau respect decît altora, din cauza poziţiei, averii sau capacităţilor lor. Este normal ca să îi respectăm, dar nu trebuie să-i socotim mai importanţi pentru Tatăl nostru ceresc decît cel mai de jos copil al lui Dumnezeu. Cuvintele Domnului Hristos corectează perspectiva noastră: „Ori de cîte ori aţi făcut aceste lucruri, unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi leaţi făcut" (Mat. 25, 40). El este reprezentat de persoana celui mai neînsemnat, ca şi a celui mai binecuvîntat dintre membri. Toţi sînt copiii Lui şi, de aceea, sînt de o egală importanţă pentru El.

Aşa cum Domnul nostru, Fiul omului, a devenit un frate pentru fiecare fiu şi fiică a lui Adam, tot astfel şi noi, urmaşii Săi, sîntem chemaţi să ne îndreptăm în unirea Duhului şi a lucrării de salvare către fraţii şi surorile noastre din „orice neam, seminţie, limbă şi norod" (Apoc. 14, 6).

Referinte:

1. Benjamin F. Reaves, „What Unity Means to Me" (Ce înseamnă unitatea pentru mine) Adventist Review, 4 Decembrie 1986, p. 20.

2. White, „The Adventist Home" (Căminul advent) (Nashville, TN: Southern Publishing Assn. , 1952), p. 179.